Ridică-te, ca să mă aşez eu

Ne trezim în fiecare zi doar ca să contemplăm proporţiile dezastrului. Ne izbeşte duhoarea lui prin televizorul care ţipă la noi, ne împroaşcă pe străzile ce ne pun piedică la fiecare pas, ne urmăreşte până în cele mai intime locuri.

Nimeni dintre noi nu şi-a imaginat, în exuberanţa din 1990, că în 2010 vom trăi într-o ţară care i-ar da o majoritate confortabilă lui Nicolae Ceauşescu. Nimeni nu şi-a imaginat că vom discuta în 2010 despre securişti şi turnători. Credeam atunci că progresul e inevitabil, că binele va învinge până la urmă.

Ne uităm pe fereastră şi vedem, în schimb, Răul, marele şi unicul Rău, care ne rânjeşte, trimfător. Îl vedem pe feţele schimonosite de ură ale politicienilor, bătrânilor, tinerilor, vânzătorilor, taximetriştilor, ospătarilor, prezentatorilor TV, şoferilor, pietonilor, muncitorilor, ţăranilor, poliţiştilor, profesorilor, medicilor, ceferiştilor, secretarelor, jurnaliştilor, piariştilor.

Chiar dacă îi închidem uşa în nas, Răul reuşeşte până la urmă să ajungă până la noi. Oricât am încerca să îl evităm, ne va atinge.

* * * *

A fost, probabil, inevitabil. Inevitabil să se întâmple cum s-a întâmplat. Deschiderea marii închisori numite „România”, în 1990, nu a însemnat şi sfârşitul mentalităţii de puşcăriaşi.

Mitul peşterii lui Platon nu încetează să se actualizeze şi să ne izbească peste cap ori de câte ori începem să ne facem iluzii că progresul este ireversibil şi că, odată conştientizate avantajele liberalizării, oamenii vor înceta să mai fie nostalgici după un trecut bolnav.

Însă firea oamenilor este schimbătoare şi, ori de câte ori crizele de orice fel îi fac să resimtă lipsuri, aceştia se răzbună simbolic pe propriul eşec şi pe ineficienţa elitei conducătoare prin rechemarea ordinii totalitare.

„Forţa de atracţie a partidelor totalitare se manifestă sau riscă să se manifeste ori de câte ori o conjunctură nefastă permite apariţia unei disproporţii între capacitatea regimurilor reprezentative şi necesităţile guvernării societăţilor industriale de mase”. *

Originea răului – latent în perioade prospere, dar care ne explodează în faţă ori de câte ori societatea trece printr-o criză – este greu de situat exact în timp sau în spaţiu. Însă nu putem decât să constatăm eşecul tipului de “democraţie” construit în România şi în alte câteva state est-europene în cele două decenii post-comuniste.

Iar acest eşec este, de fapt, mult mai vechi şi mai extins geografic decât credem. “Întâlnim adesea, şi în ţările Americii de Sud, şi în cele ale Europei răsăritene, aceeaşi combinaţie de mijloace autoritare şi de obiective sociale progresiste. După modelul european (occidental), au fost create parlamente, a fost introdus dreptul de vot, însă masele erau analfabete, iar clasele de mijloc slabe, astfel că instituţiile liberale au fost monopolizate, inevitabil, de către feudali sau plutocraţi”. *

După evenimentele din 1989, ce au pus capăt parantezei istorice comuniste şi au dus la înlocuirea unei elite conducătoare de către alta, ce a păstrat monopolul puterii timp de două decenii, economia a produs prosperitate doar pentru pături limitate ale societăţii, clasele de mijloc au crescut lent, iar ţăranii au rămas săraci, nebeneficiind decât într-o măsură redusă de reîmproprietărire. **

Politic, eşecul este uşor de rezumat. Sistemul funcţionează pe principiul rotaţiei: trei partide mari, lideri selecţionaţi atent din rândurile elitei “testate”, de încredere, pe lângă care se altoiesc cadre noi avansate pe criterii economice şi/sau de loialitate (a se citi vasalitate). La fiecare final de ciclu electoral, fraza care stă în aer, deşi nimeni n-o rosteşte, este: “Ridică-te, ca să mă aşez eu”. Metodele sunt aceleaşi, poporul la fel, iar pe tot acest tablou stă scris mare: “MVNDVS VULT DECIPI ERGO DECIPIATVR”.

Instabilitatea este asigurată din faşă: suntem în 1984 – romanul orwellian, nu anul -, echilibru fragil între trei imperii totalitare. Căci partidele noastre sunt totalitare prin definiţie: elitele se aleg între ele, nu există vreo participare a cadrelor inferioare, aşa cum micul activist PCR nu avea niciun control asupra plăcilor tectonice ce se mişcau deasupra sa, încerca doar să se pună la adăpost în timpul cutremurelor la vârf.

* Raymond Aron, “L’Opium des intellectuels”, Calmann-Lévy 1955 / Curtea Veche 2005

 

** În agricultură, asistăm acum, dar într-un cadru prelungit neverosimil de mult, la angoasa de după 1921, când România a făcut cea mai mare reformă agricolă din Europa, în urma căreia 90% din terenurile agricole au ajuns în proprietatea ţăranilor.

 

Atunci, calitatea şi cantitatea producţiei cerealiere s-au prăbuşit pentru o perioadă, până ce sistemul s-a stabilizat şi s-a adaptat la noile condiţii, astfel că pe marile pieţe externe expresia “de origine danubiană” era folosită cu sens peiorativ.

Anunțuri

Despre Franck
My name is Franck. With F from freedom. I'm not saving anyone. I don't forgive anyone. And I don't hate anyone. I'm just surviving to something people usually call "life".

2 Responses to Ridică-te, ca să mă aşez eu

  1. kairost says:

    Grauntele raului este organic fiintei umane. Unii spun ca totul este o chestiune de calcul oportun: daca las impulsul raului sa prevaleze/sa se manifeste in actul meu social, ce consecinte deriva de aici? Altfel spus, discutia clasica despre limitele propriei libertati sau despre principiul de aur pe dos: nu fa altora ceea ce nu vrei sa ti se faca tie, i.e. rau (mult mai functional decat fa altora ceea ce vrei sa ti se faca si tie, i.e.bine). Accentul este pe interdictie, de unde importanta decisiva a regulilor si mecanismelor coercitive in ceea ce priveste spatiul social.

    De altfel, functioneaza si in registrul relatiilor interpersonale, de unde replica ritualica intr-un cuplu, atunci cand unul greseste sau raneste: Pune-te in locul meu, cum te-ai simti? Aceasta transpozitie este, de multe ori, cheia. La nivel social, transpunerea ar trebui sa fie subinteleasa.

    Raul istoric, pe de alta parte, nu se naste, la propriu, din actiunea conjugata a relelor individuale, ci din suprematia unuia dintre ele. Problema cu raul este ca e contagios, ceea ce se intampla mai rar cu binele, care trece drept o experienta pe cont propriu.

  2. evelics says:

    O fi bine,n-o fi bine să privim răul ca pe o fatalitate,ca pe o exclusivitate?Să nu uităm că răul nu poate exista singur;el se poate pune în evidentă prin antiteză cu binele.Acelasi lucru se poate spune si despre grăuntele binelui,care este si el propriu fiintei umane.Este adevărat că sunt momente ale realitătii când răul prevalează asupra binelui,dar eu cred că acest lucru nu poate fi definitiv,pentrucă până la urmă orice stare,situatie se echilibrează(si chiar autoechilibrează)până la următorul dezechilibru,aceasta în virtutea teoriei generale a principiilor devenirii naturii,societătii,gândirii(dialectica).Într-adevăr,acum întâlnim mai degrabă răul-ce pare si a nu avea alternative-în societatea românească.Părerea mea este că această situatie se datorează,în parte,acumulărilor din prea lunga si prea dura perioadă totalitară.Va mai trece,probabil,ceva timp si se vor mai primeni generatiile până când rănile se vor cicatriza.Sunt sanse ca atunci cei care vor analiza să descopere si binele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: