Femeiuşti rasate, cu vulpiţă la gât

Majoritatea ideilor îmi vin pe stradă – aşteptând în staţii însorite de tramvai, fredonându-mă de-a lungul vitrinelor şi cinematografelor, sucindu-mi gâtul după femeiuşti rasate, cu vulpiţă la gât, fluierând „Don’t let me down” de Lennon…

Sau, în mijlocul crivăţului care învolburează fulgii în piaţa Bucur-Obor, când intru pe uşa din sticlă a patiseriei şi mă las moleşit de căldură şi de mirosul tartelor cu fructe…

Sau privind, minute întregi (deşi la şcoala unde predau mă aşteaptă o condică de semnat) în vitrina unui magazin de lanţuri, cuie, vopsele, chimicale, unelte agricole, plase de sârmă…

Atunci simt că graniţa dintre mine şi spaţiu şi forme şi culori şi sunete şi mirosuri este o nefericită prejudecată, şi că eu cu adevărat sunt tot ce percep.

Ajuns acasă, îmi notez în jurnal fulguraţiile verbale izolate din magma existenţei, aşa cum scoţi peştii exotici, cu plasa, dintr-un acvariu şi îi pui într-un borcan cu apă. Mă aşez, în cele din urmă, la bătrâna şi naiva mea „Erikă”, în spaţiul securizant al camerei mele, şi produc texte bune sau texte slabe.

Nu ştiu dacă aş putea să scriu şi în altă parte decât în harababura din camera mea, pentru că nu am încercat niciodată. Zgomotul maşinii de scris mă izolează. Afară, în aerul galben-îngheţat al dimineţilor (căci scriu doar dimineaţa) se aud trecând maşini, tramvaie…

Când un text îmi reuşeşte, câteva zile mă pot bucura cu adevărat, în modul meu contemplativ, năuc, dmitrikaramazovian, de viaţă: mă plimb, citesc tot ce îmi cade sub ochi, lenevesc regretând că nu am o adevărată vocaţie a leneviei, ascult muzică…

Dar zilele trec şi încep din nou să am mustrări de conştiinţă, să mă torturez din nou singur cu gândul că decad, cî nu mai sunt bun de nimic, că scriitorul care am fost îşi bate joc de mine, cel de acum. Mă închipui un poet bătrân, care n-a mai scris de 30 de ani şi care trăieşte din amintiri.

Atunci scriu de frică. Tot ce fac devine susceptibil de a fi poezie şi îmi forţez creierul să gândească poetic. Mă rog de nemţoaica mea de plastic şi litere să nu mă lase: „Don’t let me down, darling!”

Şi încerc s-o iau de la capăt. *

* Mircea Cărtărescu răspunzând la întrebarea „În ce ambianţă vă place să lucraţi?”, Almanahul Flacăra 1986

Anunțuri

Despre Franck
My name is Franck. With F from freedom. I'm not saving anyone. I don't forgive anyone. And I don't hate anyone. I'm just surviving to something people usually call "life".

One Response to Femeiuşti rasate, cu vulpiţă la gât

  1. evelics says:

    Interesant ar fi de stiut dacă acum,după aproape un sfert de secol,preferintele s-au schimbat,tinând cont de faptul că si conditiile de viată si chiar statutul social diferă mult fată de ce era în momentul 1986.
    PS.Nici femeiustile rasate,cu vulpită la gât nu mai sunt ce au fost….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: