Jurnal de şomer

Alo? Domnul Franck? Aaa, Franck este prenumele, domnu’ Melen atunci. Sunteţi român? Aha, am înţeles, mi se părea că aveţi, aşa, un accent. V-am sunat să vă invit la un interviu, pentru giobul la care aţi aplicat. Când? Păi astăzi după-amiază, dacă se poate. Păi atunci vă aştept, la revedere.

Am început ziua bine. Deja sunt invitat la un interviu după doar 500 de siviuri trimise pe la firme. Plus că pare promiţător, am verificat pe igiobz şi erau doar vreo 2000 de candidaturi pe postul ăsta, cred că am şanse bunicele.

Parcă şi cafeaua are gust mai bun. Nuş de ce, da în reclame cafeaua pare întotdeauna mai bună, oamenii sunt aşa fericiţi când o beau. Însă n-am găsit niciodată cafeaua de la teveu, aia pe care o cumpăr e doar o zeamă maro şi cu gust dubios, care cică ajută la trezit, deşi mi se pare mai mult laxativ.  Am continuat ziua bine, am prins după doar jumătate de oră sicriul ăla mare de fier căruia lumea îi zice tramvai.

Iată-mă, deci, proaspăt bărbierit şi la ţol festiv la buza CLĂDIRII. Beton şi sticlă, kitsch-ul arhitectural clasic. La intrare un portar amărât şi îmbrăcat ca vai de el, cu o uniformă din material prost şi călcată aiurea de nevasta urâtă de acasă. M-a privit cu respect când am intrat sigur pe mine pe uşa glisantă. L-am luat din scurt. „World Corporation” la ce etaj e? La şapte, mi-a răspuns repede, cu un aer bovin, fără vreo expresie pe faţa îmbătrânită prematur.

Tipa de la resurse umane m-a condus într-un  birouaş minuscul, cu o masă şi câteva scaune de plastic împrejur, un tablou Velleda în spate, pe care scria mare “CAREER DEVELOPMENT”.

Ten cumanic, corp subţiratic, ţinut departe de obezitate seara la fitness, fraze tip din cărţi de „hiumăn rizorzis”, cămaşă office, îngustă şi inconfortabilă, care o făcea să stea ţeapănă, de parcă avea un par în fund. Una din batalioanele de fiinţe sans visage ieşite din teleormanurile Câmpiei Valahe, acele peisaje gri fără trecut şi fără viitor, în care există un singur vis: acela de a ajunge cât mai repede în Bucureşti şi de a se angaja într-o MULTINAŢIONALĂ.

Studente, sunt rockeriţe, joacă nonconformismul cuminte, mănâncă ciorbă proastă şi ciulama călâie trimise de părinţi cu trenul, le întâlneşti la Gara de Nord cărând genţi de rafie cu oale acoperite cu celofan.

După facultate, mănâncă bio şi beau cafea doar la Starbucks, dai peste ele în bănci şi alte multinaţionale, discutând despre carieră şi responsabilitate într-o societate globalizată, într-o romgleză la modă. Îşi trimit între ele pe feisbuc pozele obligatorii din vacanţe, îşi scriu panseuri political correctness ale celebrităţilor zilei, la care şi îşi dau like-uri reciproc.

Unele – câteva plutoane – îşi duc visul chiar mai departe: eşuează într-o suburbie müncheneză alături de un neamţ mai plat ca pusta ungară, pe care l-au întâlnit într-un business trip. Mai vin din când în când pe la rude, cu un dispreţ superior pe faţă, povestind despre viaţa-perfectă-dintr-o-ţară perfectă-alături-de-un-soţ-perfect şi plângându-se de înapoierea ţinuturilor valahe.

„Poţi să-mi spui Eliana. Sau Eli. Deci, Franck, te-am întrebat de prima ta experienţă profesională.” ”Ce oferim? Nu e vorba neapărat de salariu, ci de un  PACHET SALARIAL. Bonuri de masă, abonanament de metrou sau RATB. La serviciu oferim un mediu profesionist, desktop cu Windows XP, avem chiar şi apă plată.

Da, înţeleg, e drept că este muncă de noapte, trebuie să ne pliem pe programul clienţilor noştri din  SUA şi Canada. Compensăm prin condiţiile oferite.  Salariul oferit? Păi despre aceste aspecte se discută la al doilea interviu, DACĂ o să fii chemat. Cum? Bine, spune atunci salariul minim sub care nu accepţi să lucrezi. Cât? Am înţeles.

Am ieşit în aerul cald de afară. Îmi pare rău că nu am cerut mai mult. Cred că pentru giobul ăsta nu trebuia să cobor sub 20.000 de euro pe lună. Am fost prea modest, ăsta e defectul meu…

* * *

Cum am terminat repede, mă duc la Răscruce-pe-Franţuzeşte să cumpăr ceva mărunţişuri. În cinci minute sunt la casă, e plin de lume. După douăj de minute sunt încă după nişte babe care discută aprins despre “când ne măreşte ăştia pensiile”.

Babele împing nişte cărucuiare pantagruelice, mă uit cu milă la coşul meu în care am un detergent şi o pereche de ciorapi. Mă gândesc că, atunci când se măresc pensile, dacă nu am emigrat încă, o să fiu obligat să cumpăr de la magazinele-alea-de-cartier-mici-şi-scumpe ale lui Patriciu.

Simt că, cumva, babele astea sunt mână în mână cu mogulii, sunt batalioanele lor de şoc. Dacă adaugi batalioanele de oltence-teleormănence, e deja o întreagă miliţie. Mi-e şi frică să mai zic ceva, că şi netu’ e împânzit de iscoade.

* * *

Uuf, bine că am ajuns în sfârşit acasă. E târziu. Deschid mailul, deja am un mesaj de la ăia cu giobul.

“Buna Franck,

Iti multumesc pentru participarea la interviu pentru pozitia noastra vacanta si pentru interesul pe care l-ai manifestat fata de compania noastra. Ma bucur ca am avut ocazia sa stam de vorba si trebuie sa iti spun ca am apreciat profesionalismul cu care abordezi problemele.

Desi competentele tale ne-au impresionat in mod placut, din pacate profilul tau nu corespunde cu profilul pe care il cautam pentru postul nostru vacant.

Cu permisiunea ta am sa pastrez CV-ul in baza noastra de date si am sa te contactez de indata ce vor aparea alte oportunitati de colaborare.

Toate cele bune!

Eliana Roşioreanu

Recruiter, World Corporation”.

Anunțuri

Despre Franck
My name is Franck. With F from freedom. I'm not saving anyone. I don't forgive anyone. And I don't hate anyone. I'm just surviving to something people usually call "life".

6 Responses to Jurnal de şomer

  1. kairost says:

    Deghizati in costum de proletar capitalist, ascunsi in blocuri colectiviste si undeva, intr-un colt, Sabina noateaza:)

  2. evelics says:

    Pare a fi imaginatie,dar poate fi si experientă.Dar cu bietele bătrâne ce aveti?Privite dela înăltimea unui aspirant la o multinatională,pot părea jalnice.Si totusi….

  3. Franck Melen says:

    Am uitat să precizez: orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare. PS: 🙂

  4. Fabulos textul! Ca mai toate pe care le-am citit aici.
    Ar merita sa le puneti intr-un volum. Serios!

  5. Pingback: Kairost – ediție de-o seară | Trascu Urechea

  6. cezara says:

    superb…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: