Calea spre ghetou

O perspectivă franceză asupra ravagiilor celor două decenii de multiculturalism

Dinamicile mondializării, ale “metropolizării”, și apariția multiculturalismului, activ de două, chiar trei decenii, au șubrezit principiile egalității sociale.

Creșterea absenteismului și a populismului este prezentată ca o respingere a politicii sau a partidelor. Ea este, în realitate, ilustrarea unui decalaj tot mai mare între realitate și reprezentările ce influențează discursul partidelor politice.

Înțelegem, în acest context, de ce 67% dintre francezi nu mai au încredere nici în stânga nici în dreapta politică și de ce doar mică parte dintre ei reușesc încă să se situeze pe axa stânga/dreapta. Nu e de mirare, pentru că este greu pentru cineva să se mai simtă implicat în dezbaterea politică, care este centrată în mare parte pe reprezentări greșite ale societății franceze.

Acest ansamblu de opinii socio-spațiale nu este doar o postură mediatică, el are consecințe ideologice profunde. El permite o asociere treptată a integrării cu mondializarea liberală, considerând depășită chestiunea socială, ceea ce duce la înlocuirea treptată a egalitarismului republican francez cu un “egalitarism multicultural”, mult mai puțin exigent din punct de vedere social.

Studierea dinamicilor sociale are mult mai puțină importanță decât imaginile revoltaților înarmați din cartierele dificile.

Astfel, pentru prima dată în istorie, nu doar actorii sociali modelează și scriu istoria socială, ci mass-media și, în general, formatorii de opinie.

Tratamentul mediatic al problemei suburbiilor nu numai că a contribuit la crearea unor noi reprezentări sociologice, dar în plus a stat la originea unei geografii sociale ce structurează acum discursurile politice.

Supra-mediatizarea suburbiilor dificile în ultimii 30 de ani, în presă și în mediul academic, impune astăzi ghetoul ca peisaj emblematic al crizei societății franceze. Tematica suburbiilor este omniprezentă în prezent.

Vedem cum demagogia privind “tineretul din suburbii” se arată contraproductivă, mai ales ținând cont de obiectivul căutat, acela de a favoriza integrarea și de a promova  o imagine pozitivă a minorităților.

Grila de lectură a realităților din suburbia este una fundamental anglo-saxonă și americană. Modelul ghetoului american a fost rapid adoptat, mai ales că permite evocarea crizei societăților urbane și multiculturale.

Nu putem decât să ne mirăm de rapiditatea cu care “inteligenția” franțuzească, deși critică la adresa modelului anglo-saxon, a adoptat o asemenea grilă de lectură pentru a descrie o realitate socială. Dacă există o Americă rasistă care respinge comunitatea neagră, France ar crea o “societate de apartheid”, susțin unii binevoitori. Acest discurs pare o critică abia voalată a modelului republican și egalitar pe care îl cunoaștem.

Începând din anii 1980, autoritățile publice reacționează la revolte ca și cum ar avea de a face cu o mișcare socială structurată. Această confuzie între delincvență și revendicare socială tinde să legitimeze violența.

Totul se petrece ca și cum sistemul ar considera “revolta urbană” ca pe un mod acceptabil de exprimare socială, destinat să înlocuiască funcția tradițională de mediere, aproape inexistentă în aceste zone. Această legitimare a violenței participă puternic la construcția stereotipului “tânărului din suburbii”.

Violența unei minorități de delincvenți este astfel asociată cu modul de revendicare preferat de tineretul din suburbii și chiar de majoritatea locuitorilor din aceste zone. Mai mult, asocierea între violență și tinerii proveniți din imigrația magrebiană și subsahariană este parțial validată, indirect, de către autoritățile publice.

Operațiunile poliției sunt, din acest punct de vedere, elocvente pentru politica sub influență mediatică. Poliția este deseori chemată să realizeze operațiuni masive și “spectaculoase”, despre care criminaliștii spun că nu servesc absolut la nimic în ceea ce privește siguranța publică.*

În cartea Le ghetto français, Eric Maurin arătase deja cum clasele sociale din Franța încep să se separe și să se evite: managerul de top îl evită pe cel mediu, care la rândul său îi evită pe ceilalți salariați din birou, care la rândul lor îi evită pe muncitori, aceștia din urmă evitându-i pe imigranți.

Iar mulți analiști subliniază că viitorul arată sumbru, apropiindu-se de cel descris de filmul Banlieue 13.

* Christophe Guilluy, “Fractures françaises”, 2010, pasaje reproduse de pe fdesouche.com

Anunțuri

Despre Franck
My name is Franck. With F from freedom. I'm not saving anyone. I don't forgive anyone. And I don't hate anyone. I'm just surviving to something people usually call "life".

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: