Prădători vs. indieni

Dacă extratereștrii ne-ar vizita vreodată, cred că situația ar fi asemănătoare cu cea din perioada în care Cristofor Columb a debarcat în America, cu rezultate nu foarte plăcute pentru amerindieni„. (Stephen Hawking)

Bahamas, octombrie 1492

Muți de uimire, indienii Arawak și-au abandonat satele și s-au dus pe țărm, apoi au înotat până la acel vapor straniu și impunător, pentru a se uita mai bine la el. Când într-un final Cristofor Columb și echipajul său au debarcat, cu săbiile lor și cu felul lor ciudat de a vorbi, indienii Arawak s-au grăbit să îi întâmpine, oferindu-le apă, mâncare și cadouri.

Mai târziu, Columb avea să scrie în jurnalul de bord: “Ne-au adus papagali, perne de bumbac, lăncii și multe alte lucruri pe care le dădeau în schimbul unor mărgele de sticlă și clopoței. Schimbau de bună voie tot ce posedau.

Erau bine făcuți, cu corp solid și trăsături agreabile. Nu poartă arme și nici nu par să le cunoască, pentru că, atunci când le-am arătat o sabie, au apucat-o inocenți de lamă și s-au tăiat. Nu cunosc oțelul. Lăncile lor sunt din bambus.

Ar fi excelenți servitori. Cu doar 50 de oameni, putem să-i subjugăm pe toți și să-i punem să facă tot ce dorim”.

Acești indieni Arawak din insulele arhipelagului Bahamas semănau mult cu locuitorii de pe continent, la care observatorii europenii au remarcat adesea remarcabilul simț al ospitalității și al generozității, valori fără mare trecere în Europa Renașterii de atunci, dominată de religia papilor, de regi și de setea de îmbogățire.

Columb mai scrie în jurnal: “Imediat ce am ajuns în Indii, pe prima insulă pe care am descoperit-o, am pus mâna pe câțiva indigeni pentru a obține de la aceștia informații asupra a tot ceea ce se poate găsi în împrejurimi”. Informația care îl interesa pe Columb mai presus de orice altceva se rezuma la întrebarea: “unde este aurul?”.

Indienii Arawak trăiau în comunități sătești și practicau o cultură destul de rafinată a porumbului, a cartofului și a maniocului. Cunoșteau țesutul și fabricarea firelor, însă nu aveau cai și nu foloseau animale la muncile agricole. Chiar dacă nu știau de existența fierului, purtau unele mici bijuterii de aur la urechi. Acest mic detaliu urma să aibă consecințe uriașe.

La întoarcerea în Spania, Columb remite regelui un raport extravagant despre ceea ce a descoperit, pe care îl încheie cu formularea: “Și astfel veșnicul Dumnezeu, stăpânul nostru, aduce reușită celor care urmează calea Sa, în ciuda obstacolelor aparente”.

Haiti, 1495

În 1495, spaniolii au organizat o mare vânătoare de oameni și au adunat 1.500 de indieni Arawak – bărbați, femei și copii – pe care i-au adunat în zone îngrădite, păzite de soldați și de câini. Europenii au selecționat cele mai bune 500 de exemplare, pe care le-au urcat pe navele lor. Două sute au murit în cursul voiajului.

Cei care au supraviețuit au fost puși la vânzare ca sclavi de către episcopul din zonă, imediat ce au fost debarcați în Spania. Columb a menționat că are de gând să expedieze, “în numele Sfintei Treimi, atât de mulți sclavi cât se pot vinde”.

Disperat să ofere dividende finanțatorilor expediției, Columb căuta mijloace să umple calele navelor de aur. În provincia Cicao, din Haiti, unde spaniolii credeau că se găsește aur în abundență, au obligat toți indienii de cel puțin 14 ani să colecteze în fiecare trimestru o anumită cantitate de metal prețios.

Indienii care reușeau să respecte contractul primeau un jeton de cupru pe care erau obligați să-l poarte la gât. Oricărui indian prins fără acest talisman i se tăiau mâinile și era lăsat să sângereze până ce murea. Sarcina care li se impusese era imposibilă: tot aurul din împrejurimi se rezuma la câteva pepite în albia râurilor.

Triumful civilizației

Indienii Arawak au încercat să reunească o armată pentru a rezista, însă aveau în față spanioli cu cai și armuri, înarmați cu săbii și arme de foc. Când europenii făceau prizonieri, îi spânzurau imediat sau îi ardeau pe rug.

Sinuciderile cu otravă de manioc s-au înmulțit rapid în rândul comunității Arawak. Copiii erau uciși pentru a fi salvați de spanioli. În doi ani, omorurile, mutilările și sinuciderile au redus la jumătate populația autohtonă de indieni din Haiti, de 250.000 de persoane.

Când a devenit evident că insula nu are zăcăminte de aur, indienii rămași au fost reuniți pe proprietăți uriașe, numite mai târziu encomiendas. Exploatați până la extrem, mureau cu miile. În 1515 rămăseseră doar 15.000 de indieni, iar în 1550 doar 500. Un raport din 1650 informa că toți indienii Arawak și descendenții lor au dispărut din Haiti.

Principala sursă de informații asupra a ceea ce s-a întâmplat pe insule după sosirea lui Cristofor Columb este mărturia lui Barlolomé de Las Casas, tânăr preot care a participat la cucerirea Cubei. După ce a transcris jurnalul lui Columb, Las Casas a început la vârsta de 50 de ani o monumentală Istorie generală a Indiilor.

Potrivit lui Las Casas, indienii nu aveau religie, sau cel puțin nu aveau temple. El povestește cum spaniolii “deveneau cu fiecare zi tot mai vanitoși” și, după un timp, refuzau să mai meargă pe jos.

Dacă erau grăbiți, erau cărați în spate de un indian sau erau transportați în hamacuri de indieni care erau obligați să alerge. În acest caz, lângă hamac alergau indieni care purtau frunze mari care să-i protejeze pe spanioli de soare.

Controlul total generând cea mai mare cruzime, spaniolii “nu se jenau să treacă zeci de indieni prin ascuțișul săbiilor pentru a le testa”. “Doi așa-zis creștini, întâlnind doi băieți indieni care aveau niște papagali, le-au luat păsările și i-au decapitat din pur capriciu”.

Las Casas povestește că indienii “sângerau și asudau în mine sau în alte munci forțate, într-o tăcere fără speranță, neavând niciun suflet pe lumea asta către care să se îndrepte pentru a obține ajutor”.

După opt sau zece luni de muncă în mine, o treime din bărbați erau morți. În timp ce bărbații erau trimiși departe în mine, femeile rămâneau să lucreze pământul, confruntate cu munca îngrozitoare de a săpa noi terenuri ca să extindă suprafața cultivată cu manioc.

“Soții de întâlneau odată la opt sau zece luni și erau atât de epuizați și de deprimați încât au încetat să mai procreeze. Nou-născuții mureau oricum foarte repede, căci mamele lor, înfometate și epuizate de muncă, nu aveau lapte ca să-i hrănească”.

“Pe scurt, bărbații mureau în mine, femeile mureau epuizate de muncă, iar copiii mureau din lipsă de lapte matern. Rapid, această țară, odată atât de frumoasă, de promițătoare și de fertilă, s-a depopulat. Am văzut cu ochii mei toate aceste acte atât de contrare naturii umane și tremur când scriu despre ele”.

Astfel a început, acum 500 de ani, istoria invaziei europene în teritoriile indienilor din America. *

* Howard Zinn, “A People’s History of the United States. 1492-Present”, HarperCollins Publishers 1999/ “Une histoire populaire des États-Unis”, Agone Marseille 2002 (traducere personală după ediția franceză)

Anunțuri

Despre Franck
My name is Franck. With F from freedom. I'm not saving anyone. I don't forgive anyone. And I don't hate anyone. I'm just surviving to something people usually call "life".

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: