Operațiunea Bourg-Madame 2

Când am intrat în apartament, la un minut după forțarea ușii, am putut contempla proporțiile dezastrului. Pe pat erau șase persoane, cu mâinile legate cu cătușe la spate. Cinci basarabeni îngroziți, cu vârste cuprinse între 40 și 50 de ani, între care o femeie, și un rus din Siberia, cam de 50 de ani, care era roșu la față și gemea, suferind vizibil.

Jandarmii, cu pistoalele în mâini, vorbeau tare și, cum am apărut, mi-au cerut să îi întreb pe cei reținuți cum îi cheamă și unde le sunt actele. În toată hărmălaia, am început să urlu la basarabeni: “Pașapoartele!”.

“Actili sunt în camiera șialaltî”, a răspuns femeia din grup. Apoi, indicându-l din priviri pe rus: “Domnu’ ista nu știi româniești, îi rus, șî îi bolnav, îl doari inima, ari nievoi di doctor”. Mi-am folosit cunoștințele de rusă deprinse în copilărie, când urmăream televiziunea sovietică în lagărul socialist, și am aflat cum îl cheamă pe rus și de ce are nevoie.

“Sunt cinci români din Republica Moldova și un rus din Rusia. Rusul are probleme cu inima, are nevoie de un doctor, rapid. Dați-i să bea apă și scoateți-i cătușele, altfel s-ar putea să rămâneți cu doar cinci arestați”, le-am zis jandarmilor. “Actele lor sunt în dormitorul din dreapta”.

În dormitor am găsit actele într-un sertar, alături de niște bani. Câteva sute de euro, pe care jandarmii le-au pus într-o pungă de plastic, după ce au numărat minuțios bancnotele. Au făcut un proces verbal, pe care l-am semnat în calitate de martor. Între timp, a apărut și o ambulanță, un medic l-a consultat pe rus, care, după ce a băut puțină apă și i-au fost scoase cătușele, și-a revenit treptat.

“Gata, îmbarcarea, rămân trei oameni să le strângă lucrurile, restul la post”, a strigat un adjudant.

La postul de jandarmi din Bourg-Madame, situația s-a calmat, a început partea birocratică a operațiunii. Arestații au fost descătușați, au apărut alți cinci interpreți, patru românce din România și una din Basarabia, genul de femei măritate cu francezi timizi și fără succes la franțuzoaicele domestice. Pentru un ban în plus, deveniseră traducteur assermenté auprès du tribunal.

Căpitanul umbla printre noi frecându-și mâinile de bucurie. Încă două-trei astfel de acțiuni bifate și într-un an va scăpa din gaura asta neagră din munte, poate prinde un post mai bun în legiunea de jandarmi, la Toulouse, Montpellier sau măcar la Perpignan.

Am preluat traducerea la singura femeie din grup. O chema Svetlana, era din Soroca, fusese profesoară de limba rusă până de curând. Soțul ei muncea în zonă de câteva luni, ea reușise să obțină prin mafia vizelor de la București o viză turistică pentru Germania de o săptămână, plătise 2.500 de euro. Viza îi expirase cu o zi înainte.

“Spune-i că are ghinion”, mi-a zis jandarmul care scria procesul verbal al interogatoriului. “Dacă o prindeam ieri, cum era într-o viză Schengen valabilă, fie ea și de Germania, puteam să închidem ochii, o lăsam în libertate, o avertizam doar că trebuie să părăsească Franța într-o zi”.

Începeam să îmi dau seama despre ce e vorba. Un afacerist spaniol cu nume nemțesc, Bosch, condamnat în Franța pentru angajare de imigranți clandestini, reluase afacerile de partea cealaltă a frontierei. În lipsă de posibilități de cazare în Spania, oamenii au găsit un apartament pe partea franceză. Mergeau pe jos în fiecare zi aproape doi kilometri până pe șantierul lui Bosch, se întorceau seara la fel, lucrau 12 ore pe zi pentru o mie de euro pe lună.

Era doar o nouă filă din cronica apartheid-ului european. Erau la fel ca mine, aveau cap, trunchi, două mâini și două picioare, dar o frontieră invizibilă ne separa irevocabil: eu aveam ausweiss, ei nu. Oamenii nu sunt oameni pur și simplu, sunt ceea ce scrie pe o broșurică de hârtie specială numită pașaport. Iar ghinionul celor anchetați era că ceea ce scrie pe broșurile lor era egal cu zero. Cu pașapoartele pe care le aveau, erau numai buni pentru deportare.

“V-au turnat vecinii”, i-am spus Svetlanei, care mă privea cu un aer vizibil descumpănit. “E ca la comuniști, nu o fac pentru bani, ci ca să-și folosească puterea de a face rău. Cei care v-au turnat sunt niște aurolaci, nici nu au de lucru, trăiesc din alocații sociale. Nu-i bagă nimeni în seamă, sunt loseri pe viață. Dar au putut să vă facă rău și au făcut-o, așa s-au simțit și ei importanți pentru o zi”.

“Ce o să facă cu noi?” “Vă vor coborî la lagărul pentru clandestini de la Rivesaltes, lângă Perpignan. Vă urcă în primul avion disponibil, în câteva zile o să fiți la Chișinău. Și vă aplică o interdicție de cinci ani pentru spațiul Schengen”, i-am explicat.

Am evitat să-i spun mai mult. Lagărul ce îi aștepta era conceput de la început pentru indezirabili ca ei. A fost construit în 1939 pentru republicanii spanioli refugiați după războiul civil, avea să fie cunoscut rapid drept sinistrul lagăr Joffre. În timpul regimului de la Vichy, au fost internați acolo evrei și țigani. În 1962 a venit rândul refugiaților harkis din Algeria. Moldovenii de la Bourg-Madame erau ultimii pe o lungă listă a bestiarului uman găzduit de lagăr.

Ancheta s-a încheiat la 20:00. La 19:50, duba a fost pregătită, iar adjudantul care supraveghea ancheta m-a bătut ușor pe umăr, spunându-mi: “Gata, terminăm”. “Păi mai sunt niște întrebări de pus”, am ripostat eu. “Dă-i dracului de moldoveni, n-o să facem ore suplimentare pentru ei”.

Au fost urcați rapid în dubă, li s-au pus din nou cătușe la mâini. Când duba a pornit, adjudantul a sunat la Rivesaltes. “Cele șase colete sunt pe drum, într-o oră sunt la voi”. În încăpere s-au auzit strigăte de satisfacție: “Ura, ura ura!”

Un bătrân sergent-șef a deschis barul postului, sticle de whisky și de coniac au apărut pe masă. Am ciocnit un pahar de Remy Martin cu jandarmii, după care am coborât cu Gérard la cabană. Băuse trei pahare de whisky și vorbea la telefonul mobil în timp ce conducea pe serpentinele dintre Bourg-Madame și Les Angles.

“Dacă continui așa, o să rămâi fără permis”, i-am spus după ce a terminat de vorbit cu prietena lui.

Începu să râdă cu gura până la urechi. Era doar un puști. “Hei, Franck, știi ceva, ai fi un bun jandarm”, îmi zise el. “Avem nevoie de oameni ca tine, stai bine fizic și vorbești câteva limbi, se caută acum așa ceva”. “Tocmai de aceea nu vreau să fiu jandarm”, i-am răspuns eu.

Cheful lui de viață mă enerva. I-am zis să mă lase în față la Baroque. În bar erau doar doi munteni triști, nu începuse încă sezonul turistic, pârtiile de schi urmau să se deschidă abia peste două săptămâni. Sandrine a bătut clopoțelul când am intrat: “Franck, mon amour, tu me manquais !

Ouée, j’sais, Sandrine, j’sais…”. I-am cerut un coniac dublu și m-am așezat la gura șemineului, locul meu favorit. Îmi aducea aminte de iernile geroase din Bucovina și de soba caldă de la Vicov. “Cândva, va trebui să scriu despre asta”, a fost ultimul meu gând, înainte să savurez vinarsul franțuzesc.

Anunțuri

Despre Franck
My name is Franck. With F from freedom. I'm not saving anyone. I don't forgive anyone. And I don't hate anyone. I'm just surviving to something people usually call "life".

3 Responses to Operațiunea Bourg-Madame 2

  1. evelics says:

    Români,alături de moldoveni,rusi si Dumnezeu mai stie ce alte natii,mereu oile negre ale Europei…..Cât să te saturi pe de-o parte de conationalii care te fac de râs,dar,în unele ipostaze,si de delicata Europă.

    • Franck says:

      Cred ca exagerati. Despre moldoveni doi din trei occidentali nici macar nu stiu ca exista. Multi romani au, din pacate, tendinta de a se lamenta degeaba. Eu am locuit ani buni in Occident si am fost prin aproape toate statele Europei de Vest, nu m-am simtit discriminat. M-am simtit la fel de sigur pe mine la Paris ca si la Suceava sau Bucuresti. Eu n-am reprezentat Romania nicaieri si nu m-am simtit reprezentat de alti romani, sunt un individualist si ma reprezint doar pe mine, intotdeauna. Cine a incercat glume cu romani fata de mine si-a luat rapid replica, n-a mai incercat a doua oara.

      Insa dupa ce am plecat, imi spuneau multi: stii, ai facut o buna propaganda pentru tara ta. Nu mi-am propus asta si nu-mi voi propune niciodata. De altfel, dispretuiesc in sinea mea ceea ce a devenit cea mai mare parte a Occidentului, au mai ramas doar oaze de calm si frumusete, si nu m-am ferit niciodata sa o spun, in Romania si in orice alta tara. A fost alegerea mea sa traiesc in Romania, pot sa plec cand vreau, dar nu regret ca m-am intors. Francezii se plang aproape la fel de mult de tara lor, devenita „invivable”. In fine, cred ca m-am intins prea mult 🙂

      • evelics says:

        Eu mă refeream la cei care merg afară pentru furat,cersit,prostitutie,la cei care în final sunt trimisi pachet în tară.Nu mă îndoiesc de calitatea dv.si de exemplul oferit pe meleagurile pe unde ati poposit.Si,să vă spun un secret,indiferent unde as pleca vremelnic,tot acasă as veni.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: