Amintiri despre prăbușirea României

Agresiunea sovietică, atât de temută, devenise, după semnarea pactului germano-sovietic, o obsesie reală pentru politica externă a lui Carol al II-lea. El urmărise cu emoție “războiul de iarnă” împotriva Finlandei, care îi părea prologul a ceea ce se putea întâmpla în România.

“De maximă urgență”, nota el în jurnal în 12 decembrie 1939, „este să ne întărim armata cum putem și cu orice sacrificiu. În martie (1940), forțele noastre trebuie să fie pregătite”.

Conștient de pericolul ce plana asupra țării, Carol a acordat o atenție sporită întăririi armatei române. Zece miliarde de lei au fost cheltuite în acest scop și alte peste 30 au fost alocate. Pe 6 noiembrie 1939 a avut loc o conferință militară prezidată de rege, în care s-a decis constituirea a 41 de divizii pentru apărarea frontierelor.

În ianuarie 1940, Carol s-a dus să sărbătorească Boboteaza la Chișinău. El a reafirmat acolo dreptul istoric al României asupra acestei provincii moldovenești: “Nicio palmă de pământ!”

Însă discursul lui Molotov din fața Sovietului Suprem, din 29 martie, a dat semnalul sacrificării Basarabiei. Pentru prima dată, această revendicare era formulată în mod deschis de către șeful diplomației sovietice. Era un avertisment și proba irefutabilă că URSS se pregătea să ocupe provincia.

Carol a analizat realist, în jurnalul său, situația Uniunii Sovietice de la acel moment: “Stalin este un șef incontestabil, urmat în mod sigur de către tineret. Nimeni nu poate fi sigur de politica sa, pe care, datorită inteligenței sale și a lipsei complete de scrupule, poate să o schimbe de la o clipă la alta.

Rusia comunistă a devenit un stat-națiune și marele merit al lui Stalin este că a redat populației sentimentul patriotic, s-a adaptat la vechea politică a lui Petru cel mare și a Ecaterinei”. Puțini monarhi distingeau la acel moment atât de bine căile întortocheate ale politicii staliniste.

În 26 iunie, URSS a cerut evacuarea în cinci zile a Basarabiei și a Bucovinei de Nord, precum și a altor câțiva kilometri pătrați de teritoriu românesc, cu orașul Herța. Ultimele regiuni reclamate nu făcuseră niciodată parte din Imperiul țarist, însă reflectau grija lui Stalin, în umbra protocoalelor secrete, de a împinge liniile strategice de pe care Wehrmacht-ul ar fi putut lansa atacul asupra centrelor vitale ale URSS. În aceeași logică au fost anexate, la același moment – vara lui 1940 – și Țările Baltice.

Baronul von Killinger, trimis de Hitler la București cu câteva zile înainte de ultimatumul sovietic, i-a dat de înțeles lui Carol că venise rândul României să sufere consecințele pactului germano-sovietic. Chiar și Führerul închise ochii în privința revendicărilor asupra Bucovinei, care nu făceau parte din clauzele protocolului.

Stalin era omul-forte al momentului în regiune. Nu degeaba unii ofițeri cu funcții înalte considerau pactul cu sovieticii ca pe o trădarea a intereselor Reich-ului de către Hitler.

În 27 iunie, la ora 2 dimineața, Carol a fost trezit de Urdăreanu (mareșalul palatului, n.r.), care l-a informat de ultimatumul lansat de Molotov și pe care ambasadorul român la Moscova tocmai l-a transmis prin telefon. La ora 7,  un al doilea apel telefonic a transmis mai multe detalii. Carol a aflat atunci care erau teritoriile reclamate de către Stalin și că acesta aștepta un răspuns în 24 de ore.

“Această veste m-a trezit ca o lovitură de bâtă și m-a revoltat în cel mai grav mod. E atât de oribil, încât niciun român nu-și poate imagina așa ceva. În ciuda riscurilor, părerea mea este că trebuie să rezistăm la aceste presiuni și să facem ceea ce am afirmat întotdeauna: dacă suntem atacați, ne vom opune. Așteptăm textul telegramei înainte de a lua o decizie”.

Or, nota sovietică era chiar mai dură. România trebuia să evacueze teritoriile într-un interval de patru zile, însă orașele Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă urmau să fie ocupate chiar de a doua zi. Lectura acestui document întări voința lui Carol de a rezista, însă Gigurtu nu vedea cum, iar Tătărescu ezita, înclinat mai degrabă către cedare.

“Ceea ce face poziția nostră foarte dificilă este faptul că frontierele noastre cu Ungaria și cu Bulgaria nu sunt sigure și că am fi într- situație critică dacă suntem atacați pe toate cele trei fronturi”, gândea Carol.

Pe măsură ce citea și recitea documentul sovietic, furia lui Carol creștea. “Nu pot accepta, ca suveran al acestei țări, să cedez teritorii care sunt în realitate și istoric românești. Raționamentul URSS, care solicită nordul Bucovinei drept despăgubire pentru cei 22 de ani de ocupație românească a Basarabiei, este pur și simplu ridicol”.

Prima reacție a regelui a fost aceea de a cere ajutorul conducătorilor Axei. Șocat de ceea ce i se întâmpla, Carol, totuși foarte conștient de prevederile pactului germano-sovietic la momentul semnării acestuia, uita acum că se confrunta cu el. Cum era de așteptat, Ribbentrop l-a sfătuit în numele păstrării păcii în regiune, să accepte ultimatumul.

Conștient de subînțelesurile acestei atitudini, Carol a cerut totuși Berlinului să-i supravegheze pe unguri și pe bulgari. Ambasadorul german la București, Fabricius, a rămas insensibil, la fel ca Ghigi, ambasadorul Italiei. Trebuia cedat – interesele Axei o cereau, Pactul o impunea.

La prânz, tot pe 27 iunie, s-a reunit Consiliul de Coroană. Începea să se devină evident că armata română nu putea rezista militar intrării Armatei Roșii. Au fost 11 voturi pentru acceptarea ultimatumului, 10 pentru rezistență, 4 pentru negocieri; un membru nu s-a  pronunțat.

La ora 21, un al doilea Consiliu de Coroană, 19 membri s-au pronunțat pentru acceptarea ultimatumului, 6 au votat împotrivă și o persoană s-a abținut. Numele celor care s-au pronunțat pentru rezistență în fața sovieticilor meritau, potrivit lui Carol, să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnității românești: N. Iorga, V. Iamandi, S. Dragomir, T. Pop, S. Ciobanu, E. Urdăreanu.

Carol a închis acest al doilea consiliu, declarând că acest moment era unul dintre cele mai dureroase din viața sa. A subliniat că el consideră o imensă greșeală cedarea unui sfert din țară fără a opune nici cea mai mică rezistență.

Pus în minoritate, nu avea decât să se încline. A părăsit sala nesalutând pe nimeni, convins că aceste decizii vor avea consecințe teribile pe termen lung pentru țară. Și-a petrecut noaptea plângând, repetându-și că tocmai a trăit o zi de rușine națională. *

* Lilly Marcou, “Le roi trahi. Carol II de Roumanie”, Éditions Pygmalion/Gérard Watelet, 2002, Paris

Anunțuri

Despre Franck
My name is Franck. With F from freedom. I'm not saving anyone. I don't forgive anyone. And I don't hate anyone. I'm just surviving to something people usually call "life".

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: