Tatăl meu bismarckian

Tatăui meu, căruia îi port pe umeri toate bucuriile şi toate neîmplinirile

Tatăl meu îl admira pe Bismarck. Din toată istoria pe care o citise, această figură era cea care îi atrăsese atenţia în cea mai mare măsură. Nu l-am înţeles niciodată cât timp a trăit. N-am înţeles ce făcea din Bismarck, „der Eiserne Kanzler” al celui de-al doilea Reich german, un simbol atât de puternic pentru el.

Pentru tatăl meu, simplu funcţionar al unui mic stat stalinist est-european, Otto von Bismarck era simbolul statului paternalist şi al Ordinii. El a creat primul sistem public de pensii, pe care presa economică de azi îl numeşte, impersonal, „Pilonul I de pensii”.

“Statul are o obligaţie faţă de mine, pe care trebuie să o onoreze”, spunea tatăl meu. E aceeaşi mentalitate pe care o aveau, în mod sigur, înaintaşii săi, modeşti funcţionari ai KuK* de la 1900.

De altfel, peisajul era acelaşi: gara al cărei şef era tatăl meu fusese făcută pe timpul lui Franz Josef, impiegaţii şi acarii erau la fel de punctuali ca înaintaşii lor de la 1900, de pe peronul gării se vedeau aceiaşi munţi magnifici pe care îi admirau călătorii din urmă cu un secol.

Ceva se schimbase, totuşi. Spre deosebire de mărunţii funcţionari din urmă cu un secol de la ultima frontieră a civilizaţiei germane, bariera răsăriteană a Cisleithaniei, tatăl meu era lipsit de centrul în care să creadă. Bucureştiul nu a putut niciodată substitui cu adevărat Viena în acele ținuturi.

Copilăria mi-e plină de bancurile la adresa “șefului cel mare” care “nu mai crăpa dracului odată”. Funcţionarii KuK din Bucovina anului 1885 așteptau să promoveze ca să plece în Ştiria sau în Boemia, cei de la 1985 nu mai doreau să plece nicăieri. Nu mai aveau unde. Semănau cu funcționarii romani de la 350, care asistau neputincioși la barbarizarea Imperiului şi la decăderea Sistemului, adevăratul şi singurul lor Dumnezeu.

Căci tatăl meu credea în Sistem. Nu avea patrie, era cetățean al Sistemului. Mereu punctual, cu cămașa mereu perfect călcată, era reprezentantul Ordinii în acele ținuturi montane, iar eu eram mândru că eram fiul său.

În ziua în care a murit, toate hainele erau aranjate impecabil în dulapuri, cămășile erau călcate şi aranjate, costumul de înmormântare pus în folie şi pantofii perfect daţi cu cremă. Toate documentele erau puse în dosare aliniate impecabil. Tatăl meu nu-şi închipuia să moară altfel decât perfect ordonat.

Ştia că o să moară, însă a refuzat să ne spună. Nu dorea să fie asistatul nostru, să ne facem griji pentru el, să ne încurce în graba noastră de a trăi. Mă încuraja să trăiesc, să fiu viu, să mă lupt, aşa cum şi el făcuse atunci când avea vârsta mea. Chiar dacă îmi făcea deseori reproşuri, nu era dezamăgit de mine, ştia că îl moştenesc.

Sfârşitul vieţii lui a fost o lentă descindere spre Abis. Asista la prăbuşirea Sistemului, singurul lui reper. Pensionarea a fost un şoc teribil. Continua să se trezească la ora 6 dimineaţa, dar nu mai avea niciun ţel. Nu mai era funcţionar al Statului. Nu mai slujea Sistemul.

A trăit decăderea Statului de după 1990 ce pe un afront personal. O adevărată tragedie. A avut nenorocul să slujească un sistem stalinist-fanariot. A început să bea. Alcoolul e iluzia ultimă, drogul celor ce nu mai suportă ceea ce li se întâmplă. Tatălui meu i-a accelerat căderea spre Abis.

Nu era pregătit să moară, dar şi-a pregătit moartea. Ştia că urmează marea trecere, călătoria din care nu se va mai întoarce niciodată. Nu era credincios, ba chiar dispreţuia profund Biserica, prea coruptă pentru a reprezenta un reper. Nu ştia ce-l aşteaptă dincolo sau dacă îl aşteaptă ceva. Cred, totuşi, că dorea să îşi reîntâlnească părinţii, pe care îi iubise mult.

Tatăl tatălui meu era veteran de război. Fusese concentrat în 1943, prinsese ultimele luni ale frontului de est, în Moldova. Era într-un detaşament de pionieri. După 23 august căzuse prizonier la ruşi, dar evadase repede alături de un camarad. A profitat de haosul de după căderea frontului şi de graba ruşilor de a avansa spre sud şi spre vest şi a ajuns imediat acasă, în satul său frumos precum Paradisul. Nouă luni mai târziu se năştea tatăl meu. Erau ultimele zile ale războiului.

Bunicul meu era atunci departe. Jandarmii veniseră în septembrie 1944 să-l ia din nou la război. Capitularea Germaniei l-a prins aproape de Praga. S-a întors pe Dunăre, după câteva luni. A trăit situația penibilă de a fi soldat al unei armate considerate învinse, dar obligate, totuși, să continue lupta împotriva foștilor camarazi, alături de foștii inamici.

În 1962, când tatăl meu era în liceu, bunicul venise la el, la oraş, cu un aer neliniştit. Nu avea stare, îşi tot mototolea cuşma în mâini. “Crezi că mai vin americanii?”, l-a întrebat, în şoaptă. Tatăl meu a rămas şocat. Nu-şi închipuia că tatăl lui îi mai aştepta pe americani la 15 ani de la transformarea ţării în colonie rusească.

Tatăl meu era perfect adaptat la noua societate. Era, oricum, singura societate pe care o cunoștea. A aflat ulterior că satul natal se umpluse de miliţieni care îi chemau pe rând pe ţărani la Primărie ca să semneze intrarea în CAP, cu ameninţări şi bătăi. Sosise răul suprem de care se temea bunicul meu, împotriva căruia se bătuse pe front: kolhozul.

Era sfârşitul ţărănimii române. Din proprietar şi stăpân al propriului destin, ţăranul devenea sclav al statului. Odată cu pământul, bunicul meu pierduse şi caii şi utilajele din curte. Caii au ajuns direct la abator, se vorbea despre sosirea unui lot de tractoare, despre progres şi modernizare.

Tractoarele n-au mai sosit niciodată. Timp de doi ani, până ce ţăranilor li s-a dat voie să aibă din nou cai şi căruţe, tot satul bunicului meu transporta produsele agricole cu o singură căruţă, cea a unui văr de-al bunicului meu, care, în ciuda bătăilor şi a ameninţărilor, a refuzat să-şi cedeze pământul şi să intre în kolhoz.

Spre deosebire de acesta, bunicul meu îşi pierduse speranța. Nu mai credea că societatea delirantă în care trăia se va sfârși vreodată. Fiind considerat bun gospodar, fusese numit brigadier în CAP. S-a apucat de matrapazlâcuri, a făcut bani, şi-a refăcut casa. “Modernizarea“ societăţii româneşti transformase un gospodar cinstit şi harnic într-un hoţ. Experimentul reușise, ceea ce era de distrus fusese distrus.

Însă bunicii mei rămăseseră oameni vechi. Vechilii instalați pentru a administra colonia rusească din Carpați îi detestau. Ştiau că nu îi pot schimba, ştiau că nu le vor fi niciodată fideli, şi i-ar fi suprimat, fără îndoială, precum făcuse Stalin în Rusia şi Ucraina, prin marea foamete. Dar erau prea mulţi şi aveau nevoie de ei, aşa că au preferat să îi anihilieze subjugându-i economic.

În februarie 1981, bunicul meu se sfârșea pe un pat de spital. Cu o seară înainte, ceruse să îi fiu adus, să mă vadă pentru ultima dată. Era un frig cumplit, iar eu, un copil de trei ani, blond şi cu părul bucălat, eram răcit bocnă, așa că părinții mei s-au văzut nevoiți să nu respecte ultima dorință a bunicului.

Este prima amintire din viaţa mea. Mergeam în spatele căruţei pe care era aşezat sicriul bunicului. Gerul crăpase, ningea cu fulgi mari şi proaspeţi. La un moment dat, tatăl meu m-a aşezat pe platforma căruţei, lângă sicriu. Îmi amintesc cum priveam curios trupul bunicului, chipul său pe care se păstra ceva din dârzenia răzeşului-soldat de odinioară. Aveam să-mi dau seama mult mai târziu că asistasem atunci la dispariţia unei lumi.

În 1990, bunica a coborât din pod un pachet misterios, înfășurat cu grijă în niște stofă. Când l-a desfăcut, am descoperit cu uimire că erau acolo două tablouri: unul cu portretul regelui Carol II, îmbrăcat în ținută de gală, celălalt cu chipul reginei Elena. Nu, ei nu trădaseră lumea lor, cea care murise în 1947, sub loviturile hienelor. O păstraseră undeva, în sufletul lor şi într-un pachet ascuns în pod.

La exact 30 de ani după moartea bunicului, mergeam în spatele unei mașini negre, în care era depus un sicriu. În el se afla tatăl meu. După câteva zile de ger cumplit, acum ningea cu fulgi mari şi proaspeți. Tatăl meu se lăuda, în ultimele zile ale vieții, că va fi un mort frumos. Nu se înșelase.

Pe lângă mașină se strânseseră copii frumoşi şi curioşi, care ţineau neapărat să vadă chipul mortului. La începutul vieții avem această curiozitate morbidă. Mă recunoșteam în ei. Aşa eram şi eu la vârsta lor: eram curios să văd faţa mortului atunci când zăream alaiul unei înmormântări.

Totul s-a sfârşit repede. După ce am văzut sicriul în fundul gropii, n-am mai suportat şi am plecat. Abia atunci am realizat că totul se sfârşise şi că nu-l voi mai vedea niciodată. Abia atunci am înţeles de ce a ţinut ca primul meu prenume să fie cel al bunicului şi al său. Ceva din ei trebuia să se păstreze în mine, să nu piară definitiv. Să ştie, în clipa morţii, că viaţa lor nu a fost în zadar. Si că cineva continuă să trăiască şi în numele lor.

N-am putut să plâng. Plâng foarte rar, niciodată la înmormântări. Şi totuși, acum, scriind aceste rânduri, o emoție cumplită mă cuprinde. În loc de punct, voi pune o lacrimă, pentru toate visele neîmplinite şi pentru toate nefericirile nemărturisite ale celor vechi care au plecat dintre noi.

* acronim pentru Kaiserreich und Königreich Österreich-Ungarn (în română: Imperiul austriac și regatul maghiar), numele oficial al Imperiului Austro-Ungar

Anunțuri

Despre Franck
My name is Franck. With F from freedom. I'm not saving anyone. I don't forgive anyone. And I don't hate anyone. I'm just surviving to something people usually call "life".

12 Responses to Tatăl meu bismarckian

  1. Laura says:

    Adaug si eu o lacrima pentru omul care a stiut sa-ti inspire un asemenea text!

    • Franck says:

      Mulţumesc, Laura. Am aşteptat câteva luni, pentru ca emoţia pierderii să se decanteze în mine. Abia acum am fost în stare să scriu despre tatăl meu. Şi am scris repede şi fără efort, căci totul se afla înlăuntrul meu, gata să fie transcris în vorbe.

  2. Camelia says:

    Sunt în cerul din noi, îngeri, acei ce nu mai sunt pe pământ. Ştiu că acolo e tatăl meu. Şi cred că şi al tău. Mi se întâmplă să plâng în fiecare iarnă, de când prinţesa tatei a înţeles că singurul bărbat din viaţa ei pe care îl credea în stare a îi aduce luna de pe cer pleca undeva, printre stele, fără de întors.

  3. evelics says:

    Cunosc foarte bine sentimentul ce se desprinde din ultima frază.Este ceva ce defineste un om sensibil si iubitor,care a stiut să ia ce a fost mai bun,se pare că aproape totul,dela înaintasii săi.Vă multumesc.

    • Franck says:

      Mulţumesc, Evelics. L-am iubit mult pe tatăl meu, deşi ne certam des, un conflict tipic între generaţii, cred. Când s-a dus mi-am dat seama cât de mult îmi lipsesc certurile cu el. Eram ca doi oratori într-un for antic. Acum parcă nici nu mai am cu cine să mă mai cert…

  4. Camelia says:

    „Intrebat-am vantul, zburatorul
    Bidiviu pe care-alearga norul
    Catre-albastre margini de pamânt:
    Unde sunt cei care nu mai sunt?
    Unde sunt cei care nu mai sunt?

    Zis-a vantul: Aripile lor
    Ma doboara nevazute-n zbor.

    Intrebat-am luminata ciocarlie,
    Candela ce legana-n tarie
    Untdelemnul cantecului sfant:
    Unde sunt cei care nu mai sunt?
    Unde sunt cei care nu mai sunt?

    Zis-a ciocarlia: S-au ascuns
    In lumina celui nepatruns.

    Intrebat-am bufnita cu ochiul sferic,
    Oarba care vede-n intuneric
    Tainele necuprinse de cuvant:
    Unde sunt cei care nu mai sunt?
    Unde sunt cei care nu mai sunt?

    Zis-a bufnita: Când va cadea
    Marele-ntuneric, vei vedea”.

    Nichifor Crainic

    • Franck says:

      …,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
      Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
      În noroasa mea ruină, lângă-un ţărm fără lumină,
      Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor,
      Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?”
      Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

      ,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
      Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător,
      Sufletu-ntâlni-va oare, în Edenul plin de floare,
      Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore –
      Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?”
      Spuse Corbul: ,,Nevermore”…

      Edgar Allan Poe, „Corbul”

  5. Camelia says:

    „Prin lumea am ţinut-o-n goană
    Şi apucai orice plăcere,
    Ce nu-mi plăcea, lăsam să plece,
    Ce îmi scăpa, lăsam să treacă.
    Şi am dorit din nou şi cu putere. Şi am dorit mereu, cât zece.
    Un iureş fostu-mi-a viaţa,
    A fost puternic, foat-a mare,
    Acum cuminte-n aşezare.
    Mi-e cunoscut întreg pământul,
    Spre dincolo nu mai e zare.
    Nerod cine-ntr-acolo cată.
    Închipuindu-li cu tărie
    Fiinţe-asemeni lui să fie.
    Rămâi în cercul tău, căci lumea
    Pentru cei vrednici nu e mută.
    Nevoie nu-i de-a hoinări prin veşnicie,
    Ce-apropiat cunoşti, uşor cuprinzi.
    Cutreieri astfle ziua pământeană.
    Din fire nu-ţi ieşi dacă strigoi zăreşti.
    Să-ţi afli chinul, fericirea-n-naintare,
    Nemulţumit de clipă, de oricare”

    Goethe

  6. Pingback: Vinovăţie şi iertari. Semnificaţie şi dictoane. « (b)Arca lui goE

  7. pastiladeras says:

    Ma bucur sa citesc povesti si sa vad ca cineva imparte nostalgia celor ce au trecut.Ma bucur de asemenea de fiecare data cand citesc rubrica Bucovina.Dragostea de acest petic de tara a fost adanc implantata in sufletul meu de catre bunica .

    • Franck says:

      Cu întârziere, îți mulțumesc pentru nostalgia împărtășită. Și pentru dragostea pentru acel petic de pământ verde și foarte crud, din toate punctele de vedere. Bucovina înseamnă pentru mine copilăria, înseamnă prima iubire, înseamnă mirosul de brad și de pădure. Și mai înseamnă ceva: oameni care au rădăcini. Și eu am rădăcinile înfipte în solul acela, în mormintele celor vechi, la umbra Carpaților.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: