Doctorul de suflete

În dragoste, ca şi în război, pentru a termina, trebuie să o faci de aproape„. (C.)

Colonelul M. studia cu mare atenție fișele de pe masă. Părea să nu dea atenție mogâldeții încovoiate aflate în fața sa, de cealaltă parte a mesei dreptunghiulare din camera de anchetă. Ținuta sa era impecabilă, tresele perfect atașate, însă nu purta nicio medalie.

Începu să citească cu voce tare de pe foile din fața sa: „Studiul științific al raporturilor pe care natura umană le are cu agresivitatea se focalizează în mod deosebit asupra sediului agresivității, numit astfel de către oamenii de știință – poate cu o anume prejudecată – și descoperit în sistemul limbic din creier.

Acest punct, situat chiar sub partea centrală a creierului, conține trei grupări de celule: hypothalamus, septum și amygdala. O deteriorare sau o stimulare electrică a oricărei componente a sistemului limbic generează modificări în comportamentul subiectului.

De exemplu, o leziune a unei părți din hipotalamusul șobolanilor masculi le reduce acestora agresivitatea și le anulează funcția sexuală, în timp ce, dimpotrivă, un stimul electric le mărește agresivitatea.

În acest caz, însă, animalul nu atacă decât un animal mai puțin dominant decât el, ceea ce arată că declanșarea agresivității este controlată de o altă parte a creierului.”*

“Pe scurt”, continuă colonelul, ridicând privirea către ființa din fața sa, “A.J. Herbert susține că lobii frontali par să fie responsabili de controlul și de folosirea agresivității, pentru că s-a demonstrat că o leziune a acestor lobi poate genera la om accese necontrolate de agresivitate explozivă, neurmate de vreo urmă de remușcare”.

“Desigur că te întrebi, Evelyn, de ce îți spun toate aceste povești despre sistemul limbic și controlul agresivității. E o întrebare justificată. O să îți răspund prin a face legătura cu o altă poveste. Povestea ta, Evelyn. Știi de ce te afli aici?”

Ființa din fața sa ridică, cu teamă, privirea spre el. Ochii îi erau tumefiați, la mâna stângă îi lipseau două unghii, era foarte slabă.

“Da, știu”, răspunse ea, cu o voce anemică.

“Nu, nu știi, Evelyn. Dar o să afli, mai curând decât îți închipui. Acum să revenim la ceea ce te-am întrebat deja la ultimele… să le spunem ședințe. Trebuie să aflăm ceea ce avem nevoie. Și o să aflăm, cu contribuția sau fără contribuția ta. Despre un anume Albert. Cu care ai o relație…“

“De patru ani. V-am spus deja”.

“Nu aceasta era întrebarea. Întrebarea este: de ce preferi să îl acoperi? Să îi ascunzi activitățile? Atât timp cât, ți-am spus deja, știm că el este la originea actelor tale, că el te-a determinat să faci ceea ce ai făcut. De ce preferi să suferi inutil? De ce accepți situația unei amigdale controlate de un lob frontal?

Preferi să nu mai ieși niciodată în viață de aici? Ești tânără, ai toată viața înainte. Or, din momentul în care ai ajuns aici, nu mai exiști. De fapt, n-ai existat niciodată. Ești doar un  număr oarecare, într-o statistică la fel de oarecare.

De ce nu admiți că, dacă ne spui adevărul, te lăsăm să pleci, liberă și fără consecințe pentru cariera ta? Doar pentru că ai impresia că ai niște sentimente pentru un individ, sentimente pe care unii le numesc cu termenul, atât de perimat, de dragoste?”

Evelyn se uită cu ură la el, cu ochii ei mari și căprui. Cu ultimele forțe, urlă: “V-am spus adevărul, el nu are nicio legătură. Dacă vreți să mă omorâți, omorâți-mă! Oricum, nu mai contează. Am făcut ceea ce am făcut pentru că așa am ales eu. Eu, nu el. El e nevinovat. Oricât m-ați tortura, nemernicilor, nu o să vă spun altceva. Pentru că nu pot”.

Își plecă capul și începu să plângă, fără lacrimi. Nu mai avea lacrimi.

Colonelul se uita de sus la ea, fără a schița vreun gest. Se ridică, împachetă foile din fața sa și făcu un semn. Un plutonier intră pe unica ușă a sălii de anchetă. “Inculpatul E24.345 a refuzat orice colaborare cu Biroul Violență și Afectivitate, suprimare fizică în 12 ore”, ordonă colonelul, înainte de a părăsi încăperea.

*   *   *

Evelyn nu putu dormi în acea noapte. Își rememora viața, în ultimele ore pe care le mai avea de trăit. Plângea, din când în când. Se gândea la el. Nu îl trădase, se simțea fericită că avusese forța să reziste și să îl protejeze. Știa că poate muri împăcată.

Când începu să vadă primele fire de lumină prin ferestruica cu gratii a celulei, auzi cum cineva deschide ușa. Simți un fior dureros prin tot corpul. “Totul se termină, deci”, gândi ea.

Simți cum o mână caldă o mângăie pe spate. “Evelyn, vino cu mine, te rog!” Se întoarse și văzu o femeie între două vârste, într-o rochie albă, zâmbindu-i.

O urmă până la o sală călduroasă, cu pereți albi, din care fu introdusă într-o baie. Dușul i se păru ireal de cald. Nu știa dacă e vis sau realitate. Se ciupi de câteva ori, dar tot nu era sigură că mintea ei nu o luase razna, că nu trăia într-un vis.

După duș, doi medici începură să îi panseze rănile, apoi fu introdusă într-o altă sală, unde o aștepta un mic dejun copios, cum nu mâncase niciodată, nici măcar cât timp se aflase în libertate.

În timp ce mânca, femeia în alb începu să îi vorbească, cu același zâmbet cald pe chip: “Mănâncă fără grabă, draga mea. Rănile ți se vor vindeca cam într-o săptămână, unghiile îți vor crește și ele rapid”. Apoi, uitându-se la capul ei, cu părul tuns aproape zero, continuă: “Doar părul îți va crește ceva mai lent. Cred că vei avea un păr foarte frumos”.

După micul dejun, femeia în alb o însoți jos, la mașină, unde șoferul o aștepta, cu motorul pornit. Cum se așeză pe bancheta din spate, șoferul se întoarse, zâmbitor : “Sergent major Castro. Respectele mele, domnișoară! Vă place Brahms?”

Evelyn aprobă din cap. În mașină era cald și plăcut. Din difuzoarele mașinii începu să se audă Simfonia Nr. 3. Mașina ieși din curtea largă a palatului. Totul îi părea încă ireal. Afară era toamnă deja. Își amintea că era încă vară când intrase în curtea palatului, într-o noapte.

Acum, frunzele copacilor ce străjuiau marele Bulevard al Victoriei începuseră să cadă, era o simfonie de culori în bătrânul oraș. Iar ea era încă în viață, ca printr-un miracol.

Parcă intuind ceea ce gândea ea, șoferul începu să îi vorbească. “Bănuiesc că nu aveți nici cea mai mică idee de ce vă aflați aici. Sau de ce ați fost adusă la biroul condus de colonelul M. Până la dumneavoastră acasă facem cam douăzeci de minute, timp suficient să vă povestesc ceva”.

“Colonelul M. a intrat în armată la izbucnirea Marelui Război Preventiv de Apărare a Europei. A fost voluntar. A fost trimis în Africa, chiar la începutul invaziei noastre. L-am cunoscut acolo, a primit comanda plutonului în care eram soldat. Am fost printre primii care au ajuns în centrul Africii.

Acolo s-a întâmplat ceva. Compania noastră era cantonată la sud-est de lacul Kivu. Cercetașii regimentului ne-au semnalat mișcări suspecte în pădurea Nyungwe, aflată nu departe. Plutonul nostru, condus de locotenentul M., a fost trimis în misiune de curățare a eventualelor elemente inamice.

M. era considerat printre cei mai duri ofițeri din regiment. Spre deosebire de cei mai mulți dintre noi, el era acolo din convingere, era un patriot, credea sincer toată propaganda despre războiul preventiv, despre invazia iminentă a popoarelor din sud.

În pădure, una ecuatorială, am dat la un moment dat de o așezare, într-un loc defrișat. Ne-am oprit la intrarea în sat, unul sărăcăcios, cu colibe rudimentare. M. a coborât cu mine și cu încă un soldat și am intrat în sat. În mijlocul așezării, am dat de un copil care ne-a făcut semn să intrăm într-una dintre colibe. Am băgat capul și am văzut un bătrân înăuntru, era liderul satului, un fel de șaman. M. a intrat imediat, iar bătrânul i-a spus : Bienvenue, Monsieur M. !

M. a început să discute în franceză cu bătrânul, nu știu exact ce, nu înțeleg franceza. La un moment dat mi-a făcut semn să ies afară. A mai rămas încă vreo oră, apoi a ieșit, îngândurat, și ne-a făcut semn să ne întoarcem la pluton.

A doua zi, M. s-a întors din nou în sat, de data asta doar cu doi soldați. La fel și în următoarele zile. De fiecare dată intra singur la bătrân și rămânea cam o oră.

După o săptămână, M. a fost chemat la statul major al regimentului, aflat ceva mai la nord de poziția noastră. S-a întors seara, împreună cu comandantul regimentului. Au plecat chiar în noapte, cu plutonul nostru, la bătrânul din pădure. Colonelul a intrat singur în colibă, a stat puțin, cam jumătate de oră. A ieșit galben la față și ne-a făcut semn să ne întoarcem la bază.

A doua zi dimineața, în companie s-a dat alarma. Din pădure se auzeau focuri de armă. M. a sărit într-o mașină, mi-a făcut semn să urc cu el, și a rulat cu viteză maximă până în sat. Când am ajuns, am văzut un dezastru. Sătenii, adulți și copii, erau cu toții împrăștiați pe ulițele satului, împușcați.

Pe șaman l-am găsit în coliba sa, întins pe jos, parcă dormea. M. s-a repezit la el, încercând să îl resusciteze. Era prea târziu. Avea lacrimi în ochi. S-a întors înspre mine, avea o privire ciudată. Nu se uita la mine, parcă se uita în mine.”

Șoferul opri mașina. “Strada Mombasa, 15, domnișoară. Adresa dumneavoastră”. Evelyn se pregătea să coboare, când șoferul o opri și îi înmână un plic mare, sigilat. “E pentru dumneavoastră”. Apoi scoase o carte de vizită din buzunarul de la piept.

“Aveți aici numărul de telefon al colonelului M.”. În fața privirii ei dezaprobatoare, continuă, surâzând : “Știu, nu credeți că o veți face, însă îl veți suna. Toți o fac, mai devreme sau mai târziu”.

„Și încă ceva, domnișoară. Doamna în alb care v-a condus la mașină, Clemence, asistenta colonelului, a trecut să vă aranjeze apartamentul înainte să vă întoarceți. E, de altfel, singura femeie pe care colonelul o acceptă în preajma lui”.

*   *   *

Apartamentul era, într-adevăr, altfel decât îl lăsase. Totul era aranjat cu gust, în fiecare încăpere erau flori albe, camelii japoneze și trandafiri, și se simțea un miros discret de iasomie. Până și calendarul de pe perete era actualizat, la luna septembrie 2036.

În bucătărie, pe masă, Evelyn găsi un bilețel, pe care era scris:  “Albert T. locuiește acum în Strada Tripoli, Nr. 16, Apt. 34”.

Evelyn ieși imediat din apartament și se îndreptă spre stația de tramvai. În 20 de minute ajunse pe Strada Tripoli, căută imobilul cu numărul 16. Intră în scară, urcă la etajul 3 și sună la ușă. Simțea cum inima sta să-i explodeze în piept.

Ușa se deschise, în cadru apăru o tânără brunetă, cu tenul închis și cu părul lung. Purta doar un tricou, picioarele îi erau complet dezgolite. “Cine ești?”, o întrebă femeia, cu o voce stridentă.

“Îl caut pe Albert”, apucă să spună Evelyn, înainte să îl vadă, apărând în spatele femeii. “Evelyn! Te-ai întors? Credeam că nu te mai întorci… nu știam că te întorci. De o lună nu mai știu nimic despre tine. Ești bine?”, îngăimă el.

Evelyn simți o lovitură direct în moalele capului. Toate torturile din beciurile palatului în care fusese ținută de colonelul M. nu însemnau nimic pe lângă durerea pe care o simțea acum. Și toate acele bătăi… pentru ce?

Făcu un pas în spate, nemaiauzind explicațiile lui Albert, sub privirile negre ale femeii din cadrul ușii. Ca împinsă de o forță uriașă, coborî scările și ieși în stradă. Mergea către nicăieri, privind în gol. Când, în sfârșit, reuși să se uite la trecători, se simți epuizată.

Îi vedea altfel decât îi văzuse vreodată. Figuri crispate, grăbite să ajungă la timp la serviciu. Nimeni nu zâmbea. Niciodată nu fusese frapată de faptul că nimeni nu zâmbește pe stradă și nu îi privește pe ceilalți.

De când se știa, fusese la fel. Erau atât de urâți. Nu îi vedea, îi simțea urâți, deformați, aveau cu toții o aură neagră. Erau cu toții suflete moarte, în plină viață.

*  *  *

Când coborî, sergentul major Castro o aștepta deja, postat în fața mașinii, cu ținuta impecabilă. Evelyn era într-o rochie albă, potrivită pentru această toamnă neobișnuit de caldă, și purta o poșetă albă, pe care o găsise în apartament, un cadou de la Clemence.

Nu mai avea nicio rană, tenul ei alb i se refăcuse complet, cele două unghii lipsă îi crescuseră la loc, iar părul încă scurt îi punea în valoare frumusețea naturală a feței.

Castro zâmbea ștrengărește, ca de obicei. Îi deschise ușa cu un gest elegant, dar neobișnuit,  considerat bătrânesc în deceniul patru al secolului XXI. “Domnișoară, arătați superb”, remarcă bătrânul subofițer, înainte de a demara. Evelyn nu-și putu reține un zâmbet.

“Ca o coincidență, legată de strada pe care locuiți”, continuă Castro, “colonelul M. a fost rănit grav la Mombasa. I s-a amputat un picior, atunci a primit cea mai mare decorație a Coaliției Europene, Colanul de Aur. Probabil că nu v-ați dat seama, dar poartă o proteză în locul piciorului stâng.

De altfel, colonelul e cel mai decorat militar de pe frontul african, deși nu poartă niciodată vreo medalie, modestie de soldat bătrân. Cred că nici n-ar avea loc să-și pună toată medaliile.

Astăzi, orice puțoi de locotenent poartă măcar cinci medalii pe piept, deși n-a văzut niciodată cum arată un război. Le obține după doi ani în trupele de ocupație din Africa, unde se ocupă cu eliminarea așa-zișilor partizani, înarmați cu macete și bâte”.

Ajunseră în fața restaurantului “L’âne qui tousse”, de pe Strada Trubadurilor, unul dintre acele localuri exclusiviste, pentru înalta societate, la care intrarea e permisă doar după verificarea cardului unic personal, pe care trebuie să existe un disponibil de cel puțin 100 de unități monetare.

Colonelul se afla deja înăuntru, îmbrăcat într-un costum închis, cu trandafir roșu la butonieră, simbol al vechii lumi decadente. Evelyn se așeză la masă, lângă el.

“Încă te urăsc, M., deși îți sunt întrucâtva recunoscătoare”, începu ea, atingându-i mâna, într-un gest de tandrețe. Colonelul zâmbi, privind-o în ochii ei mari. “Nu de asta ne întâlnim acum, Evelyn”.

”Provin dintr-o lume care moare. Eu, Clemence, Castro. M-am luptat pentru o Europă care a dispărut. Vezi, restaurantul acesta. Prima dată am fost aici acum aproape treizeci de ani. Am plătit cu acele bancnote ale vechii lumi. Nu ai cunoscut niciodată foșnetul banilor de hârtie. Nu ai cunoscut niciodată clinchetul monedelor pe o tejghea.

Acum totul se plătește electronic, prin carduri în care există limite de cheltuieli săptămânale, în funcție de statutul în ierararhia socială. Nu ai cunoscut vremurile în care șomajul era încă legal, în care puteai să refuzi să muncești, dacă doreai.

Aceea e lumea pentru care am plecat să mă lupt în Africa. O lume liberă. Aceea e lumea pentru care am ras de pe fața pământului zeci de sate și am ucis mii de oameni. Însă, la un moment dat, mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Că totul e o minciună.

Am cunoscut acolo un șaman, Castro ți-a povestit câte ceva. Era, de fapt, un toubib d’âmes. Și un profet. Care mi-a spus ceea ce o să se întâmple cu lumea… și cu mine.

Când m-am întors în Europa, lucrurile începeau să o ia razna, așa cum îmi spusese el. Revolte, foamete, epidemii, milioane de victime. Apoi lovitură de stat și dictatură militară. O așa-zisă ordine. Banii au dispărut, totul e controlat, munca este obligatorie, cine nu muncește trei luni este băgat într-un lagăr de muncă forțată.

Oamenii au aplaudat revenirea ordinii. Cu prețul suprem: anularea libertății, moartea sufletului. O mână de anarhiști fricoși, precum al tău Albert, care aruncă, purtând cagule pe față, cocktail-uri Molotov în secțiile de poliție.

Cu fiecare nouă aventură, regulile devin tot mai aspre. Rebelul Albert, de altfel, e un colaborator al Biroului pentru prevenirea revoltelor, de la care primește bani”.

“Știai că nu pe mine trebuia să mă arestezi, ci pe Albert…”, remarcă Evelyn.

“Nu el trebuia salvat, el nu mai poate fi salvat, când cei de la Birou vor decide că au nevoie de un trofeu, îl vor sacrifica. Tu erai cea care trebuia salvată, Evelyn. Erai un suflet captiv, înlănțuit de dragostea pentru acel individ ce nu te merita. Fără un șoc, nu te puteai elibera.

De altfel, aveam nevoie să te eliberez. Te-am studiat mult timp înainte să te eliberez. Specia umană, homo sapiens… a ajuns la limită. Ceva a apărut, totuși, ca o subspecie care se dezvoltă.

În Africa, acolo unde a apărut homo sapiens, acum câteva sute de mii de ani, am văzut, cu ajutorul acelui șaman, emergența unei noi specii umane.

I-aș spune homo animus. Oameni care simt dincolo de simțuri. Oameni care iubesc dincolo de iubire. Tu faci parte din această specie, Evelyn. Și tu mă vei înlocui. Ai primit decizia de numire în locul meu, începând de mâine, semnată de mareșalul Pronobis”.

“De ce, M.? De ce de mâine?”

“Pentru că azi e ultima zi din viața mea… și prima din noua ta viață. Tu ești noul toubib d’âmes”.

Indiferent la privirea contrariată a Evelyn-ei, M. se uită la ceasul de mână, apoi îi spuse acesteia : “Castro te așteaptă afară, are ceva să îți dea. Te aștept după aceea.”

Evelyn ieși, vexată, din restaurant și se îndreptă spre parcarea de peste drum în care Castro, zâmbitor, o aștepta. Chiar când ajunse în fața lui, o bubuitură năprasnică se auzi din spate, dinspre restaurant. Castro se aruncă spre ea, o culcă la pământ și se așeză peste ea, pentru a o proteja.

După ce suflul exploziei trecu, amândoi o luară la fugă înspre restaurant. Fusese o explozie uriașă, clădirea de patru etaje se înclinase spre dreapta, parterul fumega. Înăuntru, l-au găsit pe M. întins pe jos, cu sânge pe costum, la fel de roșu ca trandafirul de la butonieră. Murise.

“Anticii spuneau, despre cineva care a avut parte de o moarte fericită, că s-a înecat în Nil. M. tocmai s-a înecat în Nil”, constată Castro.

“Domnișoară, trebuie să plecăm. Clădirea stă să se prăbușească, și există riscul unor noi explozii. Mâine trebuie să preluați noul post. Sunteți noul M., și i-am jurat să vă protejez”, continuă el.

Când ieși afară, să respire aerul curat al toamnei, Evelyn remarcă ceva cunoscut. Peste drum, era o mașină parcată, una pe care o cunoștea foarte bine, în care fusese de prea multe ori. Era mașina lui Albert.

Se întoarse spre Castro și, cu o voce dură, îi spuse. “Mașina aceea aparține autorului atentatului. Este a unui suflet… care nu mai poate fi salvat. Castro, avem deja două misiuni. M. merită o înmormântare demnă de un… doctor de suflete. După aceea ne vom ocupa de un anume Albert”.

Castro nu mai zâmbea. Dar înclină din cap, în semn de respect. “N-am știut niciodată de ce v-a ales. Dar a ales bine”, șopti el.

 * A.J. Herbert, “The Physiology of Aggression”, Cambridge, 1989

Anunțuri

Despre Franck
My name is Franck. With F from freedom. I'm not saving anyone. I don't forgive anyone. And I don't hate anyone. I'm just surviving to something people usually call "life".

6 Responses to Doctorul de suflete

  1. camelia says:

    Îndepărtându-se de ea însăşi, îndreptându-se întru apropiere morţii.

  2. Franck says:

    Ai înțeles repede analogia. Mulțumesc! Un film superb. Remember, remember, the 5th of November 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: