Macondo din Strada Fiordului

Când am ajuns acolo, m-am trezit înconjurat de o umanitate ieșită parcă direct din romanul Groapa al lui Eugen Barbu. Oameni ce trăiesc în nişte case modeste, cele mai multe din chirpici, pe aşa-zise străzi, neasfaltate şi acoperite de noroiul zăpezilor proaspăt topite.

Pe hartă, zona pare una normală din București. Se află în sectorul 1, în spatele gării Chitila Triaj. Străzile au nume pretenţioase: Fiordului, Mamaia, Buclei, Medreşti. Nu există canalizare, nici apă curentă, nici gaze.

Pânza freatică e infestată după ce un vagon cu acid sulfuric s-a răsturnat în triaj şi a poluat toată zona. Cei precauţi cară apa cu găleţi din altă parte, alţii riscă şi o folosesc pe cea din puţuri. Nu am văzut oameni foarte bătrâni, aşa că bănuiesc că speranţă lor de viaţă e destul de scăzută.

Plăcile cu numele străzilor, prinse în şuruburi pe garduri modeste din lemn, sunt cele în format parizian, cu chenar verde și scris alb pe albastru. Doar prescurtarea arondismentului parizian din căciulița plăcuței e înlocuită cu numărul sectorului.

Micro-cartierul de case s-a creat ad hoc, undeva pe la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60. S-au adunat acolo oameni fugiţi de sărăcia din satele Olteniei sau din sudul Munteniei, goniţi de mizeria Teleormanului sau Ialomiţei, plus ţigănime de prin Bucureşti.

Românii sunt majoritari, iar ţiganii par relativ bine integraţi. Există o reală solidaritate de cartier a oamenilor, indiferent de rasă. Cei abandonaţi devin solidari din instinct. Vorbesc cot la cot, fără să se stânjenească unul pe celălalt, despre problemele lor. Și nu sunt deloc proşti, majoritatea lucrează, au din ce se întreţine. Sunt însă cam naivi, deşi unii încearcă să o facă pe cinicii. Din nefericire pentru ei, cinicii falşi sunt uşor de reperat de către lupii bătrâni veniţi din oraş.

„Mergeţi pe buclă să vedeţi dacă aveţi curaj să intraţi”, mă îmbie un personaj blondiu, la vreo 40 de ani, cu o geacă de blugi îmblănită, model 1995. Un moş mărunţel s-a pregătit cu un vraf de hărtii. „Domnule, mi-e ruşine să spun că locuiesc în sectorul 1. Mai bine ne lasă să ne unim cu comuna Chiajna”, lansează el.

Toţi ţin să-mi spună că primarul de sector n-a călcat niciodată acolo. De fapt, nicio autoritate nu a călcat pe la ei în ultimii 50 de ani, de când au apărut în acest oraş. E un fel de Macondo în mijlocul unui alt veac de singurătate. Mulţi poartă gumari, care se lipesc de noroiul atotcuprinzător.

„Dacă-l întrebi pe Chiliman, nici nu ştie pe unde suntem. Habar n-are. Nu trece nimeni pe aici, doar ăia de la impozite”. Totuşi, primul semn de civilizaţie a apărut până la urmă, chiar anul trecut. Strada Chitila Triaj a fost asfaltată până la primele case şi le oferă o legătură acceptabilă cu Calea Giuleşti. Bine, nu chiar tot timpul, luxul ar fi prea mare. De multe ori, drumul e blocat cu orele de câte un tren care face manevre în triaj şi barează trecerea peste calea ferată.

Încep să se strângă tot mai mulţi în pragul asfaltului.E un moment important. În razele de soare cu miros de primăvară, cineva important urmează să sosească, după jumătate de secol de uitare. Toţi sunt nerăbdători. În aşteptare, facem conversaţie.

„Aveţi probleme cu ţiganii de aici?”, îi întreb eu. “E, pă dracu’, ne ştim cu toţii, sunt ca noi, ce să avem probleme. Alţii sunt problemă, da ăia vin din altă parte. Fură vagoane întregi din triaj. Ăia de la secţia 4 de poliţie îi patronează, sunt tăticii lor”, îmi răspunde isteţul cel blondiu.

Devine nervos. “O zi dac-aş avea putere în ţara asta, aş face un singur lucru: i-aş rade pe toţi ăia de la secţia 4. Ăia de i-a arestat la secţia 1 erau copii, ăştia de aici sunt tăticii lor. De sus până jos sunt mânjiţi, nu a rămas niciunul cinstit. Trebuie raşi toţi, ce mai”, încheie el, cu o sclipire de ură în ochi.

Lumea se strânge în jurul meu, par mai abordabil, mai ales după ce încep să mă bag la miştouri cu ei. Simt că îi inhibă fătucile super-machiate, cu genţi de fiţe şi cu blugi strâmţi în fund, care se plimbă de colo colo cu microfoane în mână, zgribulite de frig. Bărbaţii se uită la ele cu coada ochiului, rânjind.

Până la urmă, cu o întârziere de o oră, soseşte doctorul-primar. Se dă jos din gipan şi se vede imediat pe faţă lui că regretă deja proasta idee de a ateriza aici. E îmbrăcat bine, pantofi de lac la cel puţin 500 de euro perechea, care se umplu de noroi de cum a călcat pe pământ. E asaltat de jurnalişti şi de locuitori, într-o învălmăşeală jalnică.

Dialogul decurge în mai multe direcţii deodată, cacofonic. Primarul fentează rapid întrebările incomode. La o întrebare concretă, a răspuns ceva, după aia a ridicat din umeri şi a întors-o senin: „Bă, nu ştiu cum e treaba, acuma o bag şi io, aşa, de la mine, da habar n-am cum e cu asta”.

A fost momentul în care m-a bufnit râsul şi am râs aproape până a terminat. E cel mai mare papagal pe care l-am văzut în politică. Unul talentat, fără îndoială, mai ales în faţa unui public receptiv. Recitalul a continuat cam în aceiași termeni până la final. Unei femei care i s-a plâns că în Carrefour n-a crezut vânzătorul de aragaze că are butelie, a început să-i vorbească în franceză. „Oh, mon chou, mon petit chou, qu’est-ce que c’est ça?”

Altuia – un bărbat de vreo 50 de ani, nebărbierit şi îmbrăcat cu o haină gri gen pufoaică rusească murdară – i-a spus: “Moşule, faci pariu cu mine că vă fac? Hai că tu la viaţa ta ai vorbit cu mulţi mincinoşi, te bagi?” Un moş cu fes cafeniu şi bluză verde, ce părea inofensiv când am stat de vorbă cu el, şi-a dat arama pe faţă şi i-a zis primarului că e şeful organizaţiei PSD în zonă. „Sunteţi de-al nostru, dom’ primar. Dacă faceţi canalizare, aveţi două mii de voturi”.

Un hâtru i-a zis, pe când se îndrepta spre strada Mamaia, cea mai jalnică din zonă: „Mi-e milă de pantofii dumneavoastră, aveţi curaj să mergeţi acolo?” „Auzi, nu eu am fost fraier, da’ a venit ambasadoarea Chinei, că altfel veneam îmbrăcat la fel ca şi tine”.

Până la urmă, plictisit de insistenţele oamenilor, a dat-o pe bancuri. „Şade moşu’n cur la foc, şi ce vede spune tot!”, a încheiat el faza pe noroaie a campaniei electorale. S-a oprit strategic în capătul străzii Mamaia şi n-a mai înaintat un centimetru, când a văzut grozăvia din faţa ochilor. Şoferul a tras repede gipanul lângă el, s-a urcat şi a dispărut ca o nălucă, spre luminile oraşului.

Nu înainte ca cineva să-i arunce: „vă votăm, da’ dacă nu faceţi canalizare, venim la uşă la dumneavoastră”. „Dacă rămân primar, vă fac”, le-a răspuns el scurt.

Până la urmă, a meritat perechea de pantofi distrusă în noroi.   Şi-a asigurat cele două mii de voturi. Doctorul a înţeles o regulă simplă: spune-le orice, dar fă-i pe fraieri să viseze. A reuşit într-o zi cu soare în care a făcut prima şi ultima lui vizită în Strada Fiordului colţ cu Chitila Triaj.

Macondo tocmai a intrat în a doua jumătate a veacului său de singurătate.

Anunțuri

Despre Franck
My name is Franck. With F from freedom. I'm not saving anyone. I don't forgive anyone. And I don't hate anyone. I'm just surviving to something people usually call "life".

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: