Taxă de protecție pentru ticăloși de provincie

politicieni_putereOligarhie : formă de conducere statală în care puterea politică și economică aparține unui grup restrâns de persoane privilegiate. Lichea: persoană care vădește lipsă de demnitate; om lingușitor și slugarnic”. (dexonline.ro)

Este o exagerare compararea actualului regim cu o oligarhie. Oligarhia presupune un anumit nivel de educație și de statut al elitelor conducătoare în raport cu populația dominată. Și, mai ales, oligarhia se bazează pe o ideologie : o ordine a lumii în care membrii ei își au locul bine definit. Cam orice țară a trecut, în istorie, printr-o fază oligarhică, iar unele state au și acum regimuri care pot fi considerate ca fiind oligarhice.

România nu a făcut excepție. De la crearea României și până la Primul Război Mondial, o oligarhie de mari latifundiari a dominat, în înțelegere cu Carol I, politica și economia țării. Spre deosebire de Cuza, care a îndrăznit să li se opună și a plătit cu scaunul, Carol I a acceptat pactul cu oligarhii.

Nici nu era complicat: economia țării era compusă aproape exclusiv din agricultură, iar controlul bazei de producție – pământul – asigura controlul politic și economic al țării. Era o țară fără popor: o populație de țărani aserviți era controlată de oligarhie prin proxy – funcționari, jandarmi, popi și arendași, care compuneau o clasă aparte de lichele parvenite în slujba elitei. Și mai era o ideologie politico-național-religioasă: boierii conduc Universul Știut pentru că așa este de când lumea, există bogați și săraci, stăpâni și slugi. Câteva fraze biblice plasate oportun de popii de la țară în slujba de duminică asigurau ambalajul religios al sistemului.

Elita, spre deosebire de populația pe care o controla, avea un statut asigurat de avere, de apartenența la o clasă boierească veche și de tarani_1900educația elevată, asigurată în Occident. A fost norocul și ghinionul României : a asigurat o anumită occidentalizare, dar doar până la nivelul la care nu punea în pericol ordinea oligarhică. O occidentalizare de suprafață, neorganică și care avea să-și dovedească șubrezenia câteva decenii mai târziu.

Căci modernizarea unei țări este o utopie în lipsa unui grad minim de sofisticare economică.  S-a dovedit în 1947-1948, când comuniștilor le-a fost ușor să acapareze puterea. Opoziția internă a fost modestă, cu tot eroismul partizanilor din munți. De altfel, între 1918 și 1940, elitele au recurs la modele economice falimentare : distribuirea stocului – pământului – fără politici de dezvoltare a economiei rurale, întărirea monopolurilor și descurajarea concurenței în toate celelalte domenii.

Cu toate acestea, proprietatea asupra pământului a asigurat emanciparea țărănimii și a dus la transformarea unei populații într-un popor. Iar oligarhia și-a pierdut mult din putere, pentru că anexarea Transilvaniei și Bucovinei, teritorii cu un grad de prosperitate superior Vechiului Regat, a complicat situația politică și economică. Adică a adus competitori noi și puternici vechilor oligarhi. Dacă nu ar fi venit atât de repede Al Doilea Război Mondial, probabil că sofisticarea economică ar fi avansat suficient de mult ca să asigure o occidentalizare mai în profunzime, în ciuda erorilor politice.

Înfrângerea în război a însemnat instaurarea unui nou regim oligarhic, impus de puterea suzerană sovietică. În faza inițială, 1947-1962, când România avea un statut de colonie rusească, oligarhii de mai târziu erau niște lichele mărunte cu statut de arendași în slujba stăpânilor. Mai apoi, arendașii s-au declarat stăpâni cu acte în regulă și au instaurat o oligarhie în toată puterea cuvântului, mult mai rea decât cea antebelică. Câteva zeci de lichele lipsite de educație elementară aveau drept de viață și de moarte asupra a milioane de oameni readuși din nou la statutul de populație.  Aveau, totuși, un sprijin eficient : o ideologie gata să justifice orice.

Lumea se schimba, însă, în pași rapizi. Occidentul a înregistrat cea mai lungă fază de creștere economică fără întrerupere, de treizeci de ani, care a permis transformarea multor țări în « state ale bunăstării ». Regimurile comuniste au încercat să țină pasul, însă cu puțin succes. Le lipsea baza care asigură forța economiilor capitaliste : competiția, eficiența, organizarea și capitalul. În România, în lipsă de alternative, oligarhia comunistă a acaparat valoarea adăugată din agricultură prin colectivizare – o confiscare a bazei de producție – ca să asigure fonduri pentru crearea unei industrii.

ceausescu_vanatoareNu a fost suficient. Așa că regimul a apelat la împrumuturi de la FMI și Banca Mondială, instituții alimentate cu capitaluri de către statele occidentale, și a construit fabrici și uzine. Transferul tehnologiei occidentale nu asigură, însă, și succesul economic în lipsa unei economii care să funcționeze după model occidental.

Managerii dintr-o economie concurențială trebuie să țină pasul cu competiția, să inoveze, să caute clienți, sunt cu sabia falimentului deasupra capului în fiecare zi și răspund în fața patronilor sau a acționarilor. Directorii de fabrici socialiste erau doar niște funcționari într-o economie fără noimă, în care răspunderea era aleatorie. Consecința: la doar câțiva ani după industrializare, sistemul economic a intrat în vrie. În mod firesc, în 1981 a venit încetarea de plăți, iar după aceea o recesiune de două decenii, până în anul 2000.

Un regim de lichele cu statut oligarhic, condus de un cretin, nu putea sfârși decât prăbușit sub greutatea propriilor greșeli. Industrializarea a adus o creșterii a complexității economice și o urbanizare care au generat și o sofisticare a societății. Orășenii au, în toată lumea și în toate epocile, așteptări mai mari decât țăranii, iar regimul nu era în stare să le satisfacă.

Blocajul economic, penuria de bunuri de bază, asigurarea aleatorie a unor servicii urbane esențiale precum electricitatea, încălzirea sau transportul în comun au creat nemulțumiri tot mai greu de stăvilit. Lipsea o scânteie pentru ca regimul să se dărâme, mai ales că rămăsese și fără sprijin de la puterea suzerană sovietică.

O scânteie și un complot reprezintă de multe ori rețeta perfectă, indiferent de succesiune. Când suficient de mulți orășeni au trecut peste teama față de violența brutală a regimului, de care acesta se arătase capabil mai înainte, lichelele din vârful puterii au reacționat  previzibil : speriate și dezorganizate.

Aceștia sunt oamenii care au reprezentat modelele clicii aflate acum la putere. Clasa de activiști de rangul II care servea nomenclatura în anii ‘80 populează acum clasa politică.  Au visat să devină la fel de puternici și de imuni în fața legii precum mentorii lor. În fapt, repetă greșelile vechi, mai ales că le lipsesc factorii cheie pe care se bazau vechii oligarhi: controlul economiei și ideologia.

Noua clasă nu are altă bază economică reală a puterii în afara bugetului public și nu mai are niciun fel de ideologie, pentru că dorința de putere nu ține loc de ideologie. De aici și greșelile elementare : bătălia exclusivă pentru banii din buget și tentativa de a se imuniza prin lege în fața legii. Nu merge într-o societate în care cei mai mulți membri nu mai depind de stat și au cu totul alte așteptări. Transferul forțat de bani care se încearcă, spre exemplu prin taxa pe carburanți, dinspre clasa medie și sub-medie către baza puterii regimului USL va avea un efect de bumerang.

Un bir de acest tip, ușor de colectat, dar opresiv, este o taxă de protecție aplicată la scară națională. Cei care câștigă bani sunt taxeforțați să o accepte sub amenințarea voalată că, altfel, li s-ar putea întâmpla ceva și mai rău: este principiul pervers al oricărei taxe de protecție. Beneficiarii taxei – adică baronimea locală a partidului care vrea să devină din nou stat – sunt atât de lacomi, încât principiul redistribuției sociale prin bugetul național este din start anihilat. În România, de altfel, redistribuția socială a funcționat întotdeauna prost din cauza lăcomiei micilor sau marilor funcționari.

Mai mult, chiar și baza votanților partidului-stat – pensionarii și bugetarii – va fi afectată prin scumpirile asociate, iar economia va sabota guvernul prin evaziune sau prin restrângerea activității. Adică se vor plăti mai puține taxe în alte domenii, unde evaziunea e mai facilă, iar corupția endemică a Fiscului va facilita succesul operațiunii.

În istorie, eșecul economic înseamnă, mai devreme sau mai târziu, și eșec politic. Este o lecție pe care puterea actuală, compusă din lichele parvenite și condusă de ticăloși mărunți, de provincie, o va învăța mai devreme decât se așteaptă. Este exact diferența dintre o adevărată oligarhie și o clasă de lichele : lichelele pot servi, dar niciodată conduce eficient. Până la urmă, USL nu va fi decât o alianță în plus care se va prăbuși sub greutatea propriei prostii.

Anunțuri

Despre Franck
My name is Franck. With F from freedom. I'm not saving anyone. I don't forgive anyone. And I don't hate anyone. I'm just surviving to something people usually call "life".

3 Responses to Taxă de protecție pentru ticăloși de provincie

  1. Dl.Goe says:

    Craciun fericit si la multi ani scriitorilor si cititorilor acestui blog! Cu drag al dv. dl. Goe!

  2. evelics says:

    Descrieti o situatie complicata,un regim care e cam aceeasi Marie,cu alta palarie,comparativ cu cel caruia i-a luat locul(e drept,nu complet).Poate e de asteptat ca procesul sa se finalizeze;altfel,vedeti vreo solutie optima imediata?Parerea mea.Va multumesc.
    SARBATORI FERICITE!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: