Legea atracției

legea_atractieiIa spune, Albu, ce subiect ai  tras? Legea atracției universale, domnule profesor. Bun, ai un sfert de oră să te pregătești. Așa cum v-am anunțat, nu vreau răspunsurile din manuale, vreau să treceți dincolo de manual, de materia standard. Vreau să fiți creativi, să-mi dați răspunsuri la care nu mă aștept, asocieri multidisciplinare, pornind de la subiectul extras. Ar fi cazul să văd creativitate, în ultimul an de liceu. Citește tot articolul

Houellebecq la București

Figura lui descrie cel mai bine acel sentiment al decadenței cu care rămânem după ce-i citim cărțile. Mărunțel, îmbătrânit, neîngrijit și bețiv. Fumător înrăit, sudează țigările precum Serge Gainsbourg.

A apărut la Bookfest cu o cutie de Tuborg într-o mână și cu o țigară în cealaltă. Era ora 15 și se vedea că nu e la prima bere. Nu-i păsa că nu se fumează înăuntru, oricum organizatorii s-au făcut că nu văd.

Au făcut bine. Fără țigară, Michel Houellebecq pare doar un bețiv ratat. Cu țigara în colțul gurii, devine un profet al decadenței. Ochii săi exprimă acea satisfacție cinică a celui ce observă cum totul se (auto)distruge, încetul cu încetul. Totul, inclusiv el însuși:

Citește tot articolul

Ce rămâne după un talent fără caracter

Adrian Păunescu a murit așa cum nu-și închipuia, probabil, în urmă cu peste 20 de ani, când era acoperit de scuipații revoluționarilor. Adică jelit de toate celebritățile zilei, care sa-au simțit obligate să-i facă măcar o reverență politicoasă în isteria generală stârnită de unele televiziuni.

Mai întâi, despre omul Păunescu. A reușit să îndeplinească toate cerințele unei lichele. A profitat material de pe urma unui regim detestabil, pe care l-a susținut frenetic și cu care ajunsese într-o simbioză deplină, ca poet de curte (mai multe aici, în biografia completă desenată de Vladimir Tismăneanu).

Moartea nu-i răscumpără nimănui caracterul. Albert Speer a fost un intelectual de excepție, cu care Păunescu nu va putea fi comparat niciodată, însă joaca de-a “nazistul bun” de după ieșirea din pușcărie nu i-a salvat biografia, pătată iremediabil de fidelitatea față de Hitler și de înalta poziție deținută în ierarhia nazistă.

Citește tot articolul

Liiceanu Vs. Müller, sine ira et studio

Ce am reținut eu din disputa asta publică

ACT I Confessio

<<Gabriel Liiceanu îşi  scoate şcolăreşte notiţele. Tremurul din glas îi trădează emoţia. Pe scaunul ei, laureata Premiului Nobel pentru literatură are pumnii strânşi. Filosoful român propune o temă legată de patrie. Autoarea germană, cunoscută pentru obsesia ei legată de dezrădăcinare, ripostează, în arc: “Aş prefera cuvântul acasă. E cu mult mai mult şi puţin mai puţin”.

Dar patria e limba, insistă amfitrionul de la Humanitas. “Sintagma a fost folosită prea des de emigranţii urmăriţi politic de naţional-socialişti”, precizează Herta Müller, întrebându-se, mai mult pentru sine: “Dacă limba-mi este duşmănoasă, la ce îmi foloseşte?” Tot ea îşi dă singură răspunsul, în aplauzele celor aproape o mie de participanţi: “’Patria este ceea ce nu poţi lăsa, dar nici nu poţi lua cu tine(…) Tâmpita asta de patrie vine cu tine. Nu scapi!”

Gânditorul român incearcă să egaleze avansul, în partida de vorbe de pe ringul de la Ateneu: “Obsesiile dumneavoastră au fost şi ale altora.” Scriitoarea apreciază că aceia care afirmă că au fost ‘minoritari’ în timpul comunismului ar fi trebuit să-şi fi dat drumul pentru a se vedea că sunt ‘minoritari’. Aluzie fină la pretinsa dizidenţă a unora.

Citește tot articolul

Poveste arabă

La jumătatea secolului al VIII-lea, primul calif al dinastiei abaside decide să edifice o nouă capitală,  la răsărit de Damasc, pentru a fi mai aproape de provinciile orientale, care constituie acum cea mai mare parte a teritoriului său.

Califul îi desemnează pe matematicianul şi astrologul evreu Masha Allah şi pe  astronomul zoroastrian An-Naubakhl să realizeze planurile pentru nou oraş, nu departe de Ctesiphon,  de Babilon şi de Seleucos, capitalele imperiilor precedente, şi pe malul Tigrului. Noul oraş se va numi Bagdad.

În 762, la zece ani după ce i-a venit ideea califului, Bagdadul devine capitala Islamului. Oraşul devine rapid unul uriaş, cel mai mare din lume, ajungând în puţin timp la  două milioane de locuitori.

Peste un milion de evrei, potrivit relatărilor, părăsesc oraşele, târgurile şi satele din regiune pentru a se instala în centrul negustoresc al noii capitale, Al-Karkh, ca să scape de impozitul funciar, deşi califii promit reduceri fiscale pentru cei ce rămân la ţară.

În această uriaşă metropolă, evreii bagdadi exercită tot felul de meserii. Nu sunt nici mai bogaţi nici mai săraci decât musulmanii şi trăiesc în cartiere deschise.

Citește tot articolul

Omul, acest animal care porneşte la război

Mes amis, discutăm astăzi despre un subiect nou, unul cu care nu sunteți, poate, foarte obișnuiți. Este vorba despre violență, o violență despre care nu vreți să știți, dar care vă atrage, căci – după cum spun psihanaliștii – barbarul care se ascunde în fiecare dintre noi nu poate fi niciodată complet anihilat.  Să dăm, deci, Cezarului ce-i al Cezarului, şi  lui John Keegan ce-i al lui. *

„Războiul este continuarea politicii prin alte mijloace”. Dacă această afirmație a lui Clausewitz ar fi fundamentată, lumea ar fi mai uşor de  înțeles.

Clausewitz, un prusac veteran al războaielor napoleoniene, care şi- a consacrat anii de bătrânețe redactării a ceea ce avea să devină cea mai faimoasă carte despre război – Vom Kriege (Despre război)  -,  a scris că războiul reprezintă continuarea „relațiilor politice (des politischen Verkehrs) prin alte mijloace (mit Einmishung anderer Mittel)”.

Germana originală exprimă o idee mai subtilă şi mai complexă decât reuşesc să exprime traducerile realizate în alte limbi. În ciuda acestui inconvenient, gândirea lui Clausewitz rămâne incompletă. Ea presupune existenţa statelor, a intereselor naţionale şi a calculelor raţionale în privinţa realizării lor.

Însă războiul precede cu câteva milenii apariţia statelor, diplomaţia şi strategia. Citește tot articolul

Femeiuşti rasate, cu vulpiţă la gât

Majoritatea ideilor îmi vin pe stradă – aşteptând în staţii însorite de tramvai, fredonându-mă de-a lungul vitrinelor şi cinematografelor, sucindu-mi gâtul după femeiuşti rasate, cu vulpiţă la gât, fluierând „Don’t let me down” de Lennon…

Sau, în mijlocul crivăţului care învolburează fulgii în piaţa Bucur-Obor, când intru pe uşa din sticlă a patiseriei şi mă las moleşit de căldură şi de mirosul tartelor cu fructe…

Sau privind, minute întregi (deşi la şcoala unde predau mă aşteaptă o condică de semnat) în vitrina unui magazin de lanţuri, cuie, vopsele, chimicale, unelte agricole, plase de sârmă…

Atunci simt că graniţa dintre mine şi spaţiu şi forme şi culori şi sunete şi mirosuri este o nefericită prejudecată, şi că eu cu adevărat sunt tot ce percep.

Citește tot articolul

Scufiţa infraroşie

A fost odată o scufiţă care avea o bunică. Spre deosebire de alte bunici, care locuiau la oraş ca să aibă grijă de gospodăria familiei şi să păstreze tradiţiile orale ale generaţiilor, bunica fetiţei locuia într-o căsuţă tip rustic, la marginea unei păduri.

Nepoata, care-şi iubea bunica, îi făcea periodic vizite, aducându-i de-ale gurii de la oraş pentru că acolo, la marginea pădurii, nu se găsea niciun punct de aprovizionare a populaţiei. De la o vreme însă, pe drumurile pădurii îi ieşea mereu în cale un mutant, o fiinţă cu aspect de lup, dar care vorbea cu oamenii.

Fetiţa înţelese repede că lupul este periculos şi de aceea îşi procură de la un magazin de specialitate o scufiţă infraroşie. Lupul nu vedea în infraroşu (se pare că nici în ultraviolet), în schimb avea un simţ olfactiv infailibil, mai ales dacă era vorba de cârnaţii din coşuleţul încărcat cu bunătăţi pentru bunică. Aşa stând lucrurile, lupul stabili cu uşurinţă unde locuieşte bunica şi, făcând un efort lăudabil, o înghiţi în întregime şi i se substitui în pat. Nici nu apucă să îşi tragă sufletul, că uşa căsuţei se deschise şi apăru nepoţica.

Aici urmează un dialog foarte pueril în care lupul se dă drept bunică pentru a induce copila în eroare, în vederea scopului său odios de a o înghiţi şi pe ea. Ceea ce îi şi reuşeşte.

Citește tot articolul

În Bucureşti fără anestezie

Pentru un bucovinean, Bucureştiul este o lume nouă şi diferită. Mai întâi, el descoperă că graiul muntenesc pe care l-a învăţat la şcoală sub denumirea de „limba română” este vobit rareori corect în capitala acestei limbi.

Apoi, află cu uimire că gândacii de bucătărie nu sunt neapărat o specie tropicală de insecte şi că pepenele este doar un banal harbuz.

În cele din urmă, înţelege că Balcanii nu sunt doar o referinţă literară, ci o realitate gălăgioasă şi, adesea, foarte obositoare. Vă invit, deci, să descoperiţi Bucureştiul alături de Gregor von Rezzori *. Veţi constata cu uimire, poate, că nu s-au schimbat chiar atât de multe în 80 de ani.

Bucureşti, 1933

„Calea Griviţei mă primi cu tot farmecul decrepit al vechilor Balcani. Era o lume în care încă puteai dovedi că eşti bărbat. Aici, doar forţa brută conta – cu atât mai mult cu cât şiretenia îţi întindea curse la tot pasul.

Calea Griviţei era plină de pierde-vară, de trecători, de vânzători ambulanţi, de cerşetori, de oi, de găini, de câini vagabonzi, de birjari care făceau să şfichiuie bicele, de ţărani stând ciorchine în căruțe ce se bălăngăneau, de maşini care claxonau sălbatic”.

„Hotelul era chiar mai sordid decât îmi imaginam. Tipul de la recepţie, nebărbierit, nici măcar nu purta cămaşă, ci doar un maieu şi pantaloni strânşi de o curea deasupra burţii”.

„A cerut să plătesc în avans, 300 de lei. În acea vreme erau o mulţime de monede false de 100 de lei şi vânzătorii le testau lovindu-le de o piatră, ca să vadă dacă sunt bune. Am fost surprins că n-a făcut nimic, mai ales că piatra era în faţa lui”.

„Când am ridicat mâna ca să o strâng în braţe, cineva bătu tare în uşă. <<Această monedă de 100 de lei e falsă!>>. (…) Fata din braţele mele izbucni în râs: <<Dar tu chiar eşti fraier. Nu vezi că încearcă să-ţi plaseze toate monedele lui false?>>”. „Du-te-n pizda mă-tii, jidanule!”, am strigat eu, una din acele înjurături româneşti pe care le auzi la tot pasul, ceea ce nu le face mai puţin jignitoare”.

Citește tot articolul

Scucino bucovinean

Undeva în Bucovina, 1919

„Când era copil în Bucovina, la o zi de mers de Nistru – dincolo de care începea Rusia -, a fost trezit într-o noapte: austriecii tocmai plecaseră, iar românii, cărora le-a fost atribuită Bucovina, nu ajunseseră încă, şi exista teama că bolşevicii vor ataca sau că vor face măcar incursiuni izolate. Deja erau bande care jefuiau depozitele austriece de armament.

Toată viaţa a păstrat în memorie impresiile de atunci, mai alers mâinile care tremurau: cele ale guvernantei care l-au trezit şi l-au îmbrăcat, mâinile tremurânde ale mamei care puneau bijuteriile în cutii pentru a le ascunde, cele ale argaţilor cărora tatăl său, etern Don Quijote, le distribuia pistoale”. *

 „Rusia era acolo, foarte aproape, chiar de partea cealaltă a Nistrului. Revoluţia din 1917 a adus la noi valuri de refugiaţi, familii întregi erau cazate la rude sau la prieteni generoşi”. Citește tot articolul

Amor pe vremea lu’ tataee

„Iubeşti o femeie, o iubeşti într-atât că îţi pierzi somnul şi pofta de mâncare. Câtă vreme nu ai posedat-o, nu ştii nimic despre fericirea sau decepţia pe care ţi-o va aduce.

O adori; ca să fie a ta, faci mii de nebunii periculoase; apoi îţi cedează; este a ta. Când se dă jos din pat, îţi devine indiferentă; te-ai înşelat; n-o mai iubeşti.

Nu poţi şti nimic dinainte. Experienţele mai vechi nu-ţi folosesc la nimic. De fiecare dată te afli în faţa necunoscutului. Ştiinţa poate să facă oricâte progrese, să proclame că iubirea e una sau alta, că în prezenţa anumitor persoane au loc descărcări de ioni, de electrozi sau de raze X, poate să transpună în formule algebrice legile atracţiei sexuale…; savanţii tot nu vor şti mai mult decât ceilalţi: sub acest aspect, care este cheia de boltă a iubirii, doar proba cărnii decide.

Citește tot articolul

Shibumi

O capodoperă a literaturii „minore”, un Kill Bill literar. Şi câteva amintiri de demult. Undeva, într-un apartament din Amsterdam, într-un living generos, cu geamuri mari şi fără perdele, ce dau spre un gracht. Citind pe nerăsuflate Shibumi *, în ediţia originală americană din 1979, într-o primăvară rece, simţind mirosul cafelei pregătite de Clemence…

<< The General smiled. „…You may find one of my friend’s habits of speech a little disconcerting at times. He speaks of everything in terms of Go. All of life, for him, is a simplified paradigm of Go.”

„He sounds as though I shall like him, sir.”

„I am sure you will. He is a man who has all my respect. He possesses a quality of….how to express it? …of shibumi.

„Shibumi, sir?” Nicholai knew the word, but only as it applied to gardens or architecture, where it connoted an understated beauty. „How are you using the term, sir?”

Citește tot articolul

Dincolo

Moartea e acum în faţa mea, văd cum cerul se deschide, cum omul este captivat de ceea ce nu cunoştea până atunci.

Moartea e acum în faţa mea, văd cum omul vrea să-şi revadă vatra, după atâţia ani petrecuţi în captivitate.

(Dialogul muribundului cu sufletul său, Egipt, circa 2000 î.e.n.)

NON OMNIS MORIAR ?

Totul a început pe 12 iunie 1959, undeva în apropiere de Stockholm. Friedrich Jürgenson a ieşit să înregistreze ciripit de păsărele. Când a început să asculte banda, a descoperit cu stupoare sunete de trompetă care se terminau într-o muzică de fanfară. Iar apoi o voce povestea, în norvegiană, despre ciripitul păsărilor de noapte.

O lună mai târziu, când lucra pentru o emisiune la radio, pe o înregistrare a apărut o voce care îi vorbea, în nemţeşte, despre Rusia. După mai multe astfel de experienţe, obosit, a dorit să renunţe şi, pe când se pregătea să apese pe butonul de oprire al magnetofonului, a auzit o în difuzor : „ascultă, menţine contactul, ascultă!”.

Citește tot articolul

De la o criză la alta (I)

Asemănări

Istoria se repetă, dar niciodată identic, spunea Adam Michnik. Aşa şi cu crizele economice : the question is not if, but when.

Citind partea despre Marea Criză din 1929-1933 din lucrarea „Istoria economică a Europei” *, scrisă de profesorul Herbert Heaton de la Universitatea din Minnesota imediat după Al Doilea Război Mondial, am avut uneori impresia că este vorba despre perioada actuală.

„În primii doi ani, criza s-a agravat din ce în ce mai mult,  prețurile, producția comerțul și numărul de locuri de muncă reducându-se fără întrerupere. Guvernele au făcut eforturi să-i facă faţă prin creşterea taxelor vamale, prin susţinerea anumitor prețuri, prin acordarea de ajutoare şi de subvenţii la fondul de şomaj şi prin declaraţii repetate făcute publicului că momentul maxim al crizei a trecut„.

Citește tot articolul

%d blogeri au apreciat asta: