Ce rămâne după un talent fără caracter

Adrian Păunescu a murit așa cum nu-și închipuia, probabil, în urmă cu peste 20 de ani, când era acoperit de scuipații revoluționarilor. Adică jelit de toate celebritățile zilei, care sa-au simțit obligate să-i facă măcar o reverență politicoasă în isteria generală stârnită de unele televiziuni.

Mai întâi, despre omul Păunescu. A reușit să îndeplinească toate cerințele unei lichele. A profitat material de pe urma unui regim detestabil, pe care l-a susținut frenetic și cu care ajunsese într-o simbioză deplină, ca poet de curte (mai multe aici, în biografia completă desenată de Vladimir Tismăneanu).

Moartea nu-i răscumpără nimănui caracterul. Albert Speer a fost un intelectual de excepție, cu care Păunescu nu va putea fi comparat niciodată, însă joaca de-a “nazistul bun” de după ieșirea din pușcărie nu i-a salvat biografia, pătată iremediabil de fidelitatea față de Hitler și de înalta poziție deținută în ierarhia nazistă.

Citește tot articolul

Democrația văzută de dedesubt

L-am cunoscut pe Pawel în urmă cu câțiva ani, în Franța. Discutam cu un francez despre democrație și prăbușirea comunismului în Europa de Est. M-a oprit brusc, cu un gest nervos, și a început să vorbească, apăsând pe fiecare cuvânt, într-o franceză greoaie, cu un puternic accent slav.

“Lăsați-mă cu democrația voastră. Vreți să vă spun eu cum e cu democrația?”. S-a oprit un moment, cu o privire cruntă, în care se răsfrângeau toate excesele sufletului slav. Și a început să povestească, invitat de tăcerea noastră curioasă.

“Eu sunt din Silezia, de lângă Wroclaw. Până în 1945 era o provincie germană, orașul se chema Breslau. Toți nemții au fost alungați după război în Germania, în locul lor au fost aduși polonezi fugiți de ruși din vestul Ucrainei și Belarus.

Citește tot articolul

Prădători vs. indieni

Dacă extratereștrii ne-ar vizita vreodată, cred că situația ar fi asemănătoare cu cea din perioada în care Cristofor Columb a debarcat în America, cu rezultate nu foarte plăcute pentru amerindieni„. (Stephen Hawking)

Bahamas, octombrie 1492

Muți de uimire, indienii Arawak și-au abandonat satele și s-au dus pe țărm, apoi au înotat până la acel vapor straniu și impunător, pentru a se uita mai bine la el. Când într-un final Cristofor Columb și echipajul său au debarcat, cu săbiile lor și cu felul lor ciudat de a vorbi, indienii Arawak s-au grăbit să îi întâmpine, oferindu-le apă, mâncare și cadouri.

Mai târziu, Columb avea să scrie în jurnalul de bord: “Ne-au adus papagali, perne de bumbac, lăncii și multe alte lucruri pe care le dădeau în schimbul unor mărgele de sticlă și clopoței. Schimbau de bună voie tot ce posedau.

Citește tot articolul

Calea spre ghetou

O perspectivă franceză asupra ravagiilor celor două decenii de multiculturalism

Dinamicile mondializării, ale “metropolizării”, și apariția multiculturalismului, activ de două, chiar trei decenii, au șubrezit principiile egalității sociale.

Creșterea absenteismului și a populismului este prezentată ca o respingere a politicii sau a partidelor. Ea este, în realitate, ilustrarea unui decalaj tot mai mare între realitate și reprezentările ce influențează discursul partidelor politice.

Înțelegem, în acest context, de ce 67% dintre francezi nu mai au încredere nici în stânga nici în dreapta politică și de ce doar mică parte dintre ei reușesc încă să se situeze pe axa stânga/dreapta. Nu e de mirare, pentru că este greu pentru cineva să se mai simtă implicat în dezbaterea politică, care este centrată în mare parte pe reprezentări greșite ale societății franceze.

Citește tot articolul

Multikulti, secția română

Multiculturalismul a eşuat. Ne simţim legaţi de valorile creştine. Cine nu acceptă acest lucru nu-şi are locul aici”. (Angela Merkel, 16 octombrie 2010 )

Multiculturalismul, o modă occidentală ce a dominat România ultimilor 20 de ani, primește o lovitură grea în aceste zile din Germania, riscând să lase orfană o generație întreagă de promotori fervenți.

Plecate dintr-un București răvășit de comunism, regimentele de tineri trimiși cu burse la masterate și alte doctorate în Occident au revenit cu idei proaspete, turnate în creierele rapid spălate în templele noului adevăr unic, așa cum tinerii nomenclaturiști ai generației Iliescu se întorceau de la Moscova în anii ’50 cu Internaționala în inimi și convinși de superioritatea regimului comunist.

Acum, acești bursieri fanatici predică până la lacrimi multikulti într-o cultură pe care o disprețuiesc sincer.

Citește tot articolul

Ultimele bătălii din Maramureș

Octombrie 1944, după retragerea trupelor ungare și germane

Având experiența nefericită a anului 1920 (când mareșalul Averescu a decis să cedeze Cehoslovaciei Maramureșul din dreapta Tisei, ocupat până atunci de Armata Română), maramureșenii s-au organizat rapid în Sfatul Național Român (SNR) și l-au ales președinte pe profesorul Ion Bilțiu-Dăncuș, fost deputat în Parlamentul României Mari.

Pe 17 octombrie 1944, data “eliberării” Sighetului de către sovietici, pe baza instrucțiunilor primite prin radio de la Moscova, colonelul Ghiomin, comandantul trupelor sovietice din  Sighet, a predat orașul și județul Maramureș spre administrare SNR-ului, declarând că redevin parte a României.

Deși preșdintele din exil al Cehoslovaciei, Beneș, un prieten al lui Stalin, dorea să mențină frontiera dintre România și Cehoslovacia pe linia din 1920, dictatorul sovietic avea alte planuri, declarând așa-numita “Ucraină subcarpatică” o parte componentă a Ucrainei sovietice.

Citește tot articolul

Clubul Bilderberg, nederanjat de români

Lumea este guvernată de personaje foarte diferite de cele pe care și le închipuie cei ce nu cunosc ce se întâmplă în culise”. (Benjamin Disraeli, primul-ministru al Imperiului Britanic în 1868, 1874-1880)

Români (doar) în anticamerele Puterii

La începutul anilor ’50 ai secolului trecut, când ideea Clubului Bilderberg prindea contur, regale Carol al II-lea își trăia ultimii ani din viață în exilul portughez, Nicolae Titulescu – principala figură internațională a României interbelice – murise de zece ani la Cannes, iar restul elitei politice și economice occidentalizate emigrase sau se stingea în pușcăriile comuniste. Legătura cu Occidentul fusese tăiată, iar ruptura avea să se mențină încă 40 de ani.

Elita pură și dură a Occidentului, reunită în Clubul Bilderberg, privea Estul, din care acum făcea parte și România, ca pe o amenințare și căuta mijloace să țină comunismul departe.

După 1990, prăbușirea Cortinei de Fier a schimbat treptat situația. Haosul post-comunist, degringolada Rusiei și fascinația esticilor pentru stilul de viață occidental au creat premisele unei mutații geopolitice majore: Occidentul și-a avansat încet, dar sigur, pionii pe tabla de șah est-europeană.

Citește tot articolul

Liiceanu Vs. Müller, sine ira et studio

Ce am reținut eu din disputa asta publică

ACT I Confessio

<<Gabriel Liiceanu îşi  scoate şcolăreşte notiţele. Tremurul din glas îi trădează emoţia. Pe scaunul ei, laureata Premiului Nobel pentru literatură are pumnii strânşi. Filosoful român propune o temă legată de patrie. Autoarea germană, cunoscută pentru obsesia ei legată de dezrădăcinare, ripostează, în arc: “Aş prefera cuvântul acasă. E cu mult mai mult şi puţin mai puţin”.

Dar patria e limba, insistă amfitrionul de la Humanitas. “Sintagma a fost folosită prea des de emigranţii urmăriţi politic de naţional-socialişti”, precizează Herta Müller, întrebându-se, mai mult pentru sine: “Dacă limba-mi este duşmănoasă, la ce îmi foloseşte?” Tot ea îşi dă singură răspunsul, în aplauzele celor aproape o mie de participanţi: “’Patria este ceea ce nu poţi lăsa, dar nici nu poţi lua cu tine(…) Tâmpita asta de patrie vine cu tine. Nu scapi!”

Gânditorul român incearcă să egaleze avansul, în partida de vorbe de pe ringul de la Ateneu: “Obsesiile dumneavoastră au fost şi ale altora.” Scriitoarea apreciază că aceia care afirmă că au fost ‘minoritari’ în timpul comunismului ar fi trebuit să-şi fi dat drumul pentru a se vedea că sunt ‘minoritari’. Aluzie fină la pretinsa dizidenţă a unora.

Citește tot articolul

Clinica Tavistock, laboratorul Pitești și marele experiment

Dumneata îți închipui că există ceva numit natură umană, care, ultragiată de ceea ce facem, se va întoarce împotriva noastră. Dar noi creăm natura umană. Omul este maleabil la nesfârșit”. (George Orwell, “1984”)

Institutul Tavistock

Orice acțiune de manipulare globală este gestionată din interiorul unei instituții: Institutul Tavistock de Relații Umane, al cărui sediu se află la Londra, 30 Tabernacle Street. * Institutul s-a desprins în 1946 din Clinica Tavistock, fondată în 1920 de doctorul britanic Crichton-Miller.

Institutul Tavistock controlează nenumărate filiale, situate la Institutul de Cercetări Stanford, Massachusetts Institute of Technology (MIT), Institutul Hudson, Fundaţia Heritage, Centrul pentru Studii Internaţionale şi Strategice din Georgetown (unde se formează personalul Departamentului de Stat), US Air Force Intelligence şi RAND Corporation. Unii critici ai Tavistock susțin chiar că organizații precum Comisia Trilaterală, Fundaţia Ditchley sau Clubul de la Roma execută instrucţiunile primite de la institut.

Tavistock studiază comportamentul individual și colectiv, urmărind să controleze și să conducă acțiunile și gândirea prin tehnici de persuasiune, sugestie, manipulare șI spălarea creierului.

În 1921, după încheierea Primului Război Mondial, Clinica Tavistock a început să cerceteze posibilitățile oferite de controlul minții. Obiectul său de studiu era “nevroza de război” de care sufereau militarii britanici întorși de pe front, “un punct de ruptură” a echilibrului psihologic, cauzat de stresul intens suferit în conflict și de teroarea pe care le-o stârneau bombardamentele.

Citește tot articolul

A doua zi după sfârşitul lumii

22 decembrie 2012

Sar imediat din pat şi mă duc la fereastră. Ninge mărunt. Blocul din faţă e tot acolo, baba de la etajul 3 stă  în continuare înţepenită în geam, ca de obicei. Nici gunoiul aruncat aiurea lângă ghenă nu a dispărut.

E sâmbătă. Hmm, sfârşitul lumii n-a venit ieri. Maiaşii, Nostradamus, Baba Vanka, s-au înşelat cu toţii, se pare. Sau, de fapt, sunt deja dincolo, dar nu-mi dau eu seama?

Mă pipăi vreo 30 de secunde, totul pare normal, îmi dau o palmă şi mă doare. Nu, nu sunt dincolo, asta dacă nu cumva ideile mele despre dincolo sunt complet greşite.

Îmi fac o cafea, focul de la aragaz e la fel, cafeaua are acelaşi gust. Şi ţigara de dimineaţă e la fel de bună ca de obicei. Mi-e somn în continuare, am stat aseară la televizor până târziu să văd emisiunea: “SENZAŢIONAL: În seara asta vedem dacă vine sfârşitul lumii”.

Erau tot felul de experţi care citeau din cărţile maiaşe şi din Nostradamus, așteptând cu emoție prăpădul. Mi-e milă de ei, cred că sunt foarte dezamăgiți acum, sperau să fie în Rai la ora asta, trai-neneacă și adio criză!

Citește tot articolul

Jurnal de şomer

Alo? Domnul Franck? Aaa, Franck este prenumele, domnu’ Melen atunci. Sunteţi român? Aha, am înţeles, mi se părea că aveţi, aşa, un accent. V-am sunat să vă invit la un interviu, pentru giobul la care aţi aplicat. Când? Păi astăzi după-amiază, dacă se poate. Păi atunci vă aştept, la revedere.

Am început ziua bine. Deja sunt invitat la un interviu după doar 500 de siviuri trimise pe la firme. Plus că pare promiţător, am verificat pe igiobz şi erau doar vreo 2000 de candidaturi pe postul ăsta, cred că am şanse bunicele.

Parcă şi cafeaua are gust mai bun. Nuş de ce, da în reclame cafeaua pare întotdeauna mai bună, oamenii sunt aşa fericiţi când o beau. Însă n-am găsit niciodată cafeaua de la teveu, aia pe care o cumpăr e doar o zeamă maro şi cu gust dubios, care cică ajută la trezit, deşi mi se pare mai mult laxativ.  Am continuat ziua bine, am prins după doar jumătate de oră sicriul ăla mare de fier căruia lumea îi zice tramvai.

Iată-mă, deci, proaspăt bărbierit şi la ţol festiv la buza CLĂDIRII. Beton şi sticlă, kitsch-ul arhitectural clasic. La intrare un portar amărât şi îmbrăcat ca vai de el, cu o uniformă din material prost şi călcată aiurea de nevasta urâtă de acasă. M-a privit cu respect când am intrat sigur pe mine pe uşa glisantă. L-am luat din scurt. „World Corporation” la ce etaj e? La şapte, mi-a răspuns repede, cu un aer bovin, fără vreo expresie pe faţa îmbătrânită prematur.

Tipa de la resurse umane m-a condus într-un  birouaş minuscul, cu o masă şi câteva scaune de plastic împrejur, un tablou Velleda în spate, pe care scria mare “CAREER DEVELOPMENT”.

Citește tot articolul

Ridică-te, ca să mă aşez eu

Ne trezim în fiecare zi doar ca să contemplăm proporţiile dezastrului. Ne izbeşte duhoarea lui prin televizorul care ţipă la noi, ne împroaşcă pe străzile ce ne pun piedică la fiecare pas, ne urmăreşte până în cele mai intime locuri.

Nimeni dintre noi nu şi-a imaginat, în exuberanţa din 1990, că în 2010 vom trăi într-o ţară care i-ar da o majoritate confortabilă lui Nicolae Ceauşescu. Nimeni nu şi-a imaginat că vom discuta în 2010 despre securişti şi turnători. Credeam atunci că progresul e inevitabil, că binele va învinge până la urmă.

Ne uităm pe fereastră şi vedem, în schimb, Răul, marele şi unicul Rău, care ne rânjeşte, trimfător. Îl vedem pe feţele schimonosite de ură ale politicienilor, bătrânilor, tinerilor, vânzătorilor, taximetriştilor, ospătarilor, prezentatorilor TV, şoferilor, pietonilor, muncitorilor, ţăranilor, poliţiştilor, profesorilor, medicilor, ceferiştilor, secretarelor, jurnaliştilor, piariştilor.

Chiar dacă îi închidem uşa în nas, Răul reuşeşte până la urmă să ajungă până la noi. Oricât am încerca să îl evităm, ne va atinge.

* * * *

A fost, probabil, inevitabil. Inevitabil să se întâmple cum s-a întâmplat. Deschiderea marii închisori numite „România”, în 1990, nu a însemnat şi sfârşitul mentalităţii de puşcăriaşi.

Citește tot articolul

În Bucureşti fără anestezie

Pentru un bucovinean, Bucureştiul este o lume nouă şi diferită. Mai întâi, el descoperă că graiul muntenesc pe care l-a învăţat la şcoală sub denumirea de „limba română” este vobit rareori corect în capitala acestei limbi.

Apoi, află cu uimire că gândacii de bucătărie nu sunt neapărat o specie tropicală de insecte şi că pepenele este doar un banal harbuz.

În cele din urmă, înţelege că Balcanii nu sunt doar o referinţă literară, ci o realitate gălăgioasă şi, adesea, foarte obositoare. Vă invit, deci, să descoperiţi Bucureştiul alături de Gregor von Rezzori *. Veţi constata cu uimire, poate, că nu s-au schimbat chiar atât de multe în 80 de ani.

Bucureşti, 1933

„Calea Griviţei mă primi cu tot farmecul decrepit al vechilor Balcani. Era o lume în care încă puteai dovedi că eşti bărbat. Aici, doar forţa brută conta – cu atât mai mult cu cât şiretenia îţi întindea curse la tot pasul.

Calea Griviţei era plină de pierde-vară, de trecători, de vânzători ambulanţi, de cerşetori, de oi, de găini, de câini vagabonzi, de birjari care făceau să şfichiuie bicele, de ţărani stând ciorchine în căruțe ce se bălăngăneau, de maşini care claxonau sălbatic”.

„Hotelul era chiar mai sordid decât îmi imaginam. Tipul de la recepţie, nebărbierit, nici măcar nu purta cămaşă, ci doar un maieu şi pantaloni strânşi de o curea deasupra burţii”.

„A cerut să plătesc în avans, 300 de lei. În acea vreme erau o mulţime de monede false de 100 de lei şi vânzătorii le testau lovindu-le de o piatră, ca să vadă dacă sunt bune. Am fost surprins că n-a făcut nimic, mai ales că piatra era în faţa lui”.

„Când am ridicat mâna ca să o strâng în braţe, cineva bătu tare în uşă. <<Această monedă de 100 de lei e falsă!>>. (…) Fata din braţele mele izbucni în râs: <<Dar tu chiar eşti fraier. Nu vezi că încearcă să-ţi plaseze toate monedele lui false?>>”. „Du-te-n pizda mă-tii, jidanule!”, am strigat eu, una din acele înjurături româneşti pe care le auzi la tot pasul, ceea ce nu le face mai puţin jignitoare”.

Citește tot articolul

Primele figuri în cap

Bună ziua tuturor telespectatorilor. Astăzi începem programul cu o scurtă lecție de istorie: descoperirea primelor figuri în cap la homo românicus.

Sunt băiat de Ţeligrad *,

Bag calu-n grajd ne-ntrebat,

Şed la masă nechemat

Şi beau vinul ne-nchinat”. **

Ei, ce părere aveţi? Sounds like manele?

Este vorba de o baladă veche muntenească, culeasă prin secolul XIX, în care dacă înlocuiți „cal” cu BMW sau Merţ, grajd cu „parcare sauvage, jumătate pe trotuar şi  jumătate pe  banda întâi” şi Ţeligrad (capitala veche) cu „Bucureşti” (capitala nouă), înțelegeți despre ce este vorba.

Citește tot articolul

Houellebecq şi declinul unei civilizaţii

„Păcat. Michel Houellebecq e, în primul rând, scriitor”, remarca în Le Figaro criticul Dominique Guiou cu cinci zile înainte de lansarea ultimei cărţi, La carte et le territoire, a celui mai în vogă scriitor francez de azi.

Se referea la nenumăratele polemici în care s-a implicat scriitorul. „On l’adore ou on le déteste”, rezumă Guiou. Şi cum ar putea fi altfel, atât timp cât în romanul abia lansat Houellebecq însuşi apare ca personaj –  care moare asasinat în mod oribil  ?

Lansarea ultimului său roman nu a fost nici ea lipsită de controverse. Un site franţuzesc i-a reproşat zilele trecute că a folosit în romanul său – primul lansat după 2005 – pasaje de pe Wikipedia, iar scriitorul Michel Levy – culmea, fratele preşedintei „Asociaţiei prietenilor lui Houellebecq” – l-a acuzat de plagiat.

Însă scandalul care l-a însoţit în ultimii ani i-a fost un bun aliat şi acum : după nici o săptămână de la lansare, cartea sa se află în topul vânzărilor din Franţa.

Citește tot articolul

%d blogeri au apreciat: