Poveste de iarnă

Temperatură: -15 grade Celsius. Loc: Bărăgan, in the middle of nowhere. Vânt rece pe ruta Rusia-Ucraina de Sud-Bugeac. Temperatură resimțită: -20 grade Celsius. “I speak english, german, dutch, hungarian”, începu el discuția, cu un aer temător. „So, you are hungarian?” „Well”, mă privi cu un aer temător, „yes”.

Era șoferul unui tir cu număr de Germania, slab și înalt, îmbrăcat cu o geacă de toamnă din H&M, bună de crăpat de frig în pustiul Bărăganului. Puțea a frică, frica pe care o avea în oase de mic, pe când era hrănit de profesorii de istorie din micul lui orășel de lângă Budapesta cu basme idioate despre românii barbari. Exact așa cum românii au fost și sunt spălați pe creier de mici în școală cu teorii idioate despre dușmanul maghiar.

Întoarcerea lui Ulise

.„În cei douăzeci de ani de absenţă, cei din Itaca aveau multe amintiri despre Ulise, dar nu simţeau niciun fel de nostalgie pentru el. În timp ce Ulise suferea de nostalgie, dar nu-şi mai amintea aproape nimic”. (Milan Kundera, „Ignoranţa”)

Şi totuşi, Franck… Putem trăi împreună, ne potrivim… Chiar tu ai spus-o, cândva…. De ce vrei să laşi totul, de ce vrei să pleci?  Nu mai ai pe nimeni acolo, în ţara ta. Tu eşti mai francez ca mulţi francezi, un occidental pur şi dur, viaţa ta e aici. Ce vei face acolo, în ţara ta îndepărtată?

Jurnalul secret

“Think it’s not what you say, what you say is way too complicated” (Phoenix, 1901)

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar ști, și dacă nu s-ar ști, nu s-ar povesti.  Niște cetățeni lucrau pe plantațiile unor moguli. De aceea, această epocă a fost numită, pe drept cuvânt, Epoca Mogulă, fiind situată undeva, între bocacicul inferior și pontianul superior.

Viața la mogul era grea, dar nu lipseau momentele de tandrețe. Cel puțin așa reiese dintr-un fragment de jurnal,  scris de un cetățean anonim.

Viață la mișto

“Caracter: Însușire morală care se manifestă prin perseverență, voință fermă și corectitudine”. (dexonline.ro)

Să îți pese, chiar și când crezi că nu merită. Căci întotdeauna merită.

Să te abții să faci rău, chiar dacă ai doar de câștigat. Vei plăti însutit câștigul. Și să faci bine atunci când știi că ai doar de pierdut. Îți vei recupera însutit paguba.

Și să îți pese, chiar și când crezi că nu merită. Căci întotdeauna merită.

Dumnezeu TV

“Adevărul de aici e o eroare dincolo. Adevăr dintr-un punct de vedere și falsitate dintr-altul. Toate principiile sunt contradictorii în ele însele”. (Giovanni Papini, “Un om sfârșit”)

Tânăra femeie zăcea într-o baltă de sânge, înconjurată de câțiva gură-cască care nu aveau habar ce să facă. Nu simțea nicio durere, deși știa că ceva grav i se întâmplase. Își fixase privirea pe unul dintre becurile de pe bulevard,  ca pe un sprijin imaginar.

Încerca să-și amintească ce s-a întâmplat. Ceva nu era în regulă. Simțea ca o negură pe minte. Și simți brusc fiori reci. “Nu-mi pot aminti orașul ziua”, se trezi spunând cu voce tare. Singurele amintiri veneau din noapte.

Viață fast-forward

Cafeaua de dimineață, tihnă?,  nu e timp, repede la duș, bărbierit, îmbrăcat, telefoanele în buzunar, actele, cheile, jos pe scări, mașină, wtf cu aglomerația asta?, unde te bagi băi boule?, roșu, al treilea la rând, nu se poate! Birou. Muncă. Producție. Productivitate. Eficacitate. Prânz. Repede, nu e timp. Înapoi la muncă. Producție. Productivitate. Eficacitate. N-am timp, am deadline într-o oră!, nu se poate, iar s-a blocat calculatorul!, băgami-aș în Bill Gates și în windows-ul lui de rahat. Da, știu, mai am cinci minuțele mici de tot. Gata! Cum? Nu e bine? De ce nu e bine? Da, ok, refac partea aia. Un sfert de oră? Nu se poate treizeci? Nu? Bine, mă grăbesc. Grafice. Powerpoint. N-am timp, colega, să ies la o cafea. Diseară, după muncă, bem ceva dacă ai chef. Și dacă ai timp. Da? Vorbim.

Locul ultim

În urmă cu zece ani, am făcut un legământ: înainte să mor, voi vizita un anume loc, îndepărtat, în care voi asculta muzică. Un anumit tip de muzică.

Un loc bătut de marele ocean al lumii. Un loc în care oamenii nu fac războaie. Un loc în care omul este singur. Acolo, el își aduce aminte de propria fragilitate.

Anii au trecut, am călătorit peste mări și țări, dar nu m-am apropiat niciodată de acel loc. Știu că, atunci când mi se va apropia sorocul, voi simți că trebuie să mă duc acolo. Sau, poate, mi se va întâmpla, fortuit, să ajung, și voi ști că nu mi-a mai rămas mult timp.

Cei care nu ne mai pot ajuta

“Cu două săptămâni înainte de moartea tatălui tău, am visat-o pe bunica. Pe Ana. Era îmbrăcată în alb și făcea curat în casă, în casa lor, a bunicilor. Totul era alb în jurul ei”, începu mătușa să povestească.

“Am întrebat-o: dar pe cine aștepți tu? Ea mi-a răspuns că trebuie să vină Nicu. Am întrebat-o: cum, vine Nicu cu soția? Ea mi-a spus că Nicu vine singur”.

Cu două săptămâni înainte de moartea mătușii Viorica, sora ei a visat-o tot pe bunica Ana, care a murit în urmă cu 15 ani.

Doctorul de suflete

„În dragoste, ca şi în război, pentru a termina, trebuie să o faci de aproape„. (C.)

Colonelul M. studia cu mare atenție fișele de pe masă. Părea să nu dea atenție mogâldeții încovoiate aflate în fața sa, de cealaltă parte a mesei dreptunghiulare din camera de anchetă. Ținuta sa era impecabilă, tresele perfect atașate, însă nu purta nicio medalie.

Începu să citească cu voce tare de pe foile din fața sa: „Studiul științific al raporturilor pe care natura umană le are cu agresivitatea se focalizează în mod deosebit asupra sediului agresivității, numit astfel de către oamenii de știință – poate cu o anume prejudecată – și descoperit în sistemul limbic din creier.

Acest punct, situat chiar sub partea centrală a creierului, conține trei grupări de celule: hypothalamus, septum și amygdala. O deteriorare sau o stimulare electrică a oricărei componente a sistemului limbic generează modificări în comportamentul subiectului.

Cronica lui Mattei din tărâmul Omului

„Prin mine treci spre locul de durere, prin mine pleci spre veşnica jelire, prin mine treci spre gloata care piere. / Mi-a fost dreptatea-ndemn spre făurire: puterea sfântă m-a zidit, instanţă-n cer, suprema minte şi iubire. / Etern trăiesc şi câte sunt substanţă’naintea mea etern au fost create. / Voi, ce intraţi, lăsaţi orice speranţă” (Dante, Infernul)

Numele meu e Mattei. Iar cronica aceasta începe odată cu expulzarea mea din Infern. Infernul de după Paradis, căci calea m-a purtat şi într-acolo, de unde am fost izgonit în urma nemerniciei mele. Căci ființa gânditoare, în nevrednicia sa, nu înţelege fericirea cu care Spiritul Etern, în marea lui milostenie, a înzestrat-o dintru început.

Numele meu e Mattei. Iar în urma răzvrătirii mele nevrednice, iată-mă izgonit şi din Infern. Marele Belzebut, însuşi, m-a însoţit până la poartă, unde mi-a spus aceste vorbe:

„Mattei, înger decăzut, răzvrătit al Infernului, te pedepsesc, în virtutea puterii pe care o am asupra tărâmului veşnicei suferinţe, să trăieşti în tărâmul veşnic-nevrednicului Om, până când vei găsi icoana veşnicei iubiri. Se găseşte în sufletul unei femei, pe care va trebui să o afli singur. Iară când o vei găsi, noi, în păcătoșenia noastră eternă, te vom primi din nou în sânul nostru.

Tatăl meu bismarckian

Tatăui meu, căruia îi port pe umeri toate bucuriile şi toate neîmplinirile

Tatăl meu îl admira pe Bismarck. Din toată istoria pe care o citise, această figură era cea care îi atrăsese atenţia în cea mai mare măsură. Nu l-am înţeles niciodată cât timp a trăit. N-am înţeles ce făcea din Bismarck, „der Eiserne Kanzler” al celui de-al doilea Reich german, un simbol atât de puternic pentru el.

Pentru tatăl meu, simplu funcţionar al unui mic stat stalinist est-european, Otto von Bismarck era simbolul statului paternalist şi al Ordinii. El a creat primul sistem public de pensii, pe care presa economică de azi îl numeşte, impersonal, „Pilonul I de pensii”.

“Statul are o obligaţie faţă de mine, pe care trebuie să o onoreze”, spunea tatăl meu. E aceeaşi mentalitate pe care o aveau, în mod sigur, înaintaşii săi, modeşti funcţionari ai KuK* de la 1900.

Straniul raport al sergentului M.

„Der Krieg ist eine bloße Fortsetzung der Politik unter Einbeziehung anderer Mittel„* (Clausewitz, Vom Kriege)

Am devenit soldat al Imperiului în urmă cu zece ani. Eram un tânăr ignorant, credeam în democraţie şi doream ca ea să se extindă în întreaga lume. Războiul rece se sfârșise de zece ani, lumea intra sub zodia Internetului, oamenii se cunoșteau din ce în ce mai puţin în realitate şi din ce în ce mai mult virtual. Începea marea epocă a însingurării. Nu aveam prietenă, nu eram tipul de băiat după care aleargă fetele, nu mă mai simţeam bine în pielea mea, doream altceva.

Am decis să intru în armată. Debutul a fost penibil, ca pentru orice proaspăt recrut: puţin somn, puţină mâncare, multă instrucţie, sergenţi de instrucţie care răcneau într-una ordine şi care te pedepseau pentru orice li se năzărea. Marş, tir, alergare, oboseală continuă.

Scrisoarea pe care n-am trimis-o niciodată

Deşi, probabil, ar fi trebuit să o fac de mult, chiar înainte de a mă fi născut

Dragă ♀,

Mi-ai spus recent că mă iubeşti. Posibil, deşi nu ştiu la fel de iubire te referi. N-o să încep să fac aici o teorie a iubirii, simt, însă, că vorbeşti despre acel simţământ în care vrei să fii cu cineva şi să obţii de la el ceea ce nu poţi avea când eşti singur.

Un sentiment al tranzacţiei: oferi ceva şi te aştepţi să obţii ceva, în cazul acesta un tip de confort psihic.

Din câte te cunosc, ceea ce eşti dispusă să oferi nu reprezintă prea mult. Faci parte dintr-o generaţie care nu mai ştie să ofere ceva pur-şi-simplu, gratuit şi fără pretenţia contrapartidei.

Debut de annus mirabilis

Ceva s-a schimbat, totuși. Mai întâi, am intrat în 2011 cu un sentiment de optimism pe care nu l-am avut de mult, după anni horribili 2009-2010. Mă apucă brusc râsul prin autobuz, în metrou, pe stradă. Totul devine motiv de amuzament. Căci totul e ridicol.

Mai apoi, am reînceput să citesc, după o pauză de o lună. Am înșfăcat două cărți și le-am devorat pur și simplu, peste 1.000 de pagini citite în două zile. M-a cuprins un fanatism al acțiunii care ignoră orice altceva, iar în astfel de momente nu pot să fac lucrurile cu măsură.

3 ianuarie, prima zi de muncă. Un mare disconfort psihic. Capitalismul ăsta second-hand românesc, lipsit de manageri de valoare și parazitat de nepotism, a devenit extrem de obositor. Dărâmând comunismul, am câștigat libertatea de a fi sclavi pe propria semnătură. Înainte aveam un alibi, eram sclavi malgré nous.

Operațiunea Bourg-Madame 2

Când am intrat în apartament, la un minut după forțarea ușii, am putut contempla proporțiile dezastrului. Pe pat erau șase persoane, cu mâinile legate cu cătușe la spate. Cinci basarabeni îngroziți, cu vârste cuprinse între 40 și 50 de ani, între care o femeie, și un rus din Siberia, cam de 50 de ani, care era roșu la față și gemea, suferind vizibil.

Jandarmii, cu pistoalele în mâini, vorbeau tare și, cum am apărut, mi-au cerut să îi întreb pe cei reținuți cum îi cheamă și unde le sunt actele. În toată hărmălaia, am început să urlu la basarabeni: “Pașapoartele!”.

“Actili sunt în camiera șialaltî”, a răspuns femeia din grup. Apoi, indicându-l din priviri pe rus: “Domnu’ ista nu știi româniești, îi rus, șî îi bolnav, îl doari inima, ari nievoi di doctor”. Mi-am folosit cunoștințele de rusă deprinse în copilărie, când urmăream televiziunea sovietică în lagărul socialist, și am aflat cum îl cheamă pe rus și de ce are nevoie.