Ridică-te, ca să mă aşez eu

Ne trezim în fiecare zi doar ca să contemplăm proporţiile dezastrului. Ne izbeşte duhoarea lui prin televizorul care ţipă la noi, ne împroaşcă pe străzile ce ne pun piedică la fiecare pas, ne urmăreşte până în cele mai intime locuri.

Nimeni dintre noi nu şi-a imaginat, în exuberanţa din 1990, că în 2010 vom trăi într-o ţară care i-ar da o majoritate confortabilă lui Nicolae Ceauşescu. Nimeni nu şi-a imaginat că vom discuta în 2010 despre securişti şi turnători. Credeam atunci că progresul e inevitabil, că binele va învinge până la urmă.

Ne uităm pe fereastră şi vedem, în schimb, Răul, marele şi unicul Rău, care ne rânjeşte, trimfător. Îl vedem pe feţele schimonosite de ură ale politicienilor, bătrânilor, tinerilor, vânzătorilor, taximetriştilor, ospătarilor, prezentatorilor TV, şoferilor, pietonilor, muncitorilor, ţăranilor, poliţiştilor, profesorilor, medicilor, ceferiştilor, secretarelor, jurnaliştilor, piariştilor.

Chiar dacă îi închidem uşa în nas, Răul reuşeşte până la urmă să ajungă până la noi. Oricât am încerca să îl evităm, ne va atinge.

* * * *

A fost, probabil, inevitabil. Inevitabil să se întâmple cum s-a întâmplat. Deschiderea marii închisori numite „România”, în 1990, nu a însemnat şi sfârşitul mentalităţii de puşcăriaşi.

Citește tot articolul

%d blogeri au apreciat: