Democrația văzută de dedesubt

L-am cunoscut pe Pawel în urmă cu câțiva ani, în Franța. Discutam cu un francez despre democrație și prăbușirea comunismului în Europa de Est. M-a oprit brusc, cu un gest nervos, și a început să vorbească, apăsând pe fiecare cuvânt, într-o franceză greoaie, cu un puternic accent slav.

“Lăsați-mă cu democrația voastră. Vreți să vă spun eu cum e cu democrația?”. S-a oprit un moment, cu o privire cruntă, în care se răsfrângeau toate excesele sufletului slav. Și a început să povestească, invitat de tăcerea noastră curioasă.

“Eu sunt din Silezia, de lângă Wroclaw. Până în 1945 era o provincie germană, orașul se chema Breslau. Toți nemții au fost alungați după război în Germania, în locul lor au fost aduși polonezi fugiți de ruși din vestul Ucrainei și Belarus.

Citește tot articolul

Anunțuri

Democrație cu săruturi pe gingii

Abilitatea politică constă în a putea să prevezi ce se va întâmpla mâine, săptămâna viitoare, luna următoare și la anul, pentru ca apoi să poți explica de ce nimic din toate acestea nu s-a întâmplat”. (Winston Churchill)

România, peste ceva vreme

Democrația respiră parcă prin toți porii Bucureștiului, acest amestec suprarealist de Paris, Moscova, Istanbul și Bombay. Oamenii merg grăbiți pe străzi, fiecare către o țintă doar de el știută, zgribuliți în geci și paltoane.

E o dimineață superbă de iarnă. Începe telejurnalul de la 10. O voce optimistă începe să turuie: “La nici zece zile de la învestire, guvernul Ponta-Antonescu/Antonescu-Ponta a obținut prima victorie pe plan economic: a renegociat acordul cu FMI în condiții mult mai favorabile decât regimul Băsescu.

Astfel, TVA nu va mai fi majorată cu 5 procente, ci doar cu 4, până la 28%. Iată declarațiile făcute ieri seară pe aeroport, la sosirea delegației române de la Washington”.

Intră un cadru larg cu cei doi co-prim-miniștri, Victor Ponta şi Crin Antonescu, umăr la umăr. Începe Ponta, după un scurt schimb de priviri cu Antonescu.

Citește tot articolul

Ridică-te, ca să mă aşez eu

Ne trezim în fiecare zi doar ca să contemplăm proporţiile dezastrului. Ne izbeşte duhoarea lui prin televizorul care ţipă la noi, ne împroaşcă pe străzile ce ne pun piedică la fiecare pas, ne urmăreşte până în cele mai intime locuri.

Nimeni dintre noi nu şi-a imaginat, în exuberanţa din 1990, că în 2010 vom trăi într-o ţară care i-ar da o majoritate confortabilă lui Nicolae Ceauşescu. Nimeni nu şi-a imaginat că vom discuta în 2010 despre securişti şi turnători. Credeam atunci că progresul e inevitabil, că binele va învinge până la urmă.

Ne uităm pe fereastră şi vedem, în schimb, Răul, marele şi unicul Rău, care ne rânjeşte, trimfător. Îl vedem pe feţele schimonosite de ură ale politicienilor, bătrânilor, tinerilor, vânzătorilor, taximetriştilor, ospătarilor, prezentatorilor TV, şoferilor, pietonilor, muncitorilor, ţăranilor, poliţiştilor, profesorilor, medicilor, ceferiştilor, secretarelor, jurnaliştilor, piariştilor.

Chiar dacă îi închidem uşa în nas, Răul reuşeşte până la urmă să ajungă până la noi. Oricât am încerca să îl evităm, ne va atinge.

* * * *

A fost, probabil, inevitabil. Inevitabil să se întâmple cum s-a întâmplat. Deschiderea marii închisori numite „România”, în 1990, nu a însemnat şi sfârşitul mentalităţii de puşcăriaşi.

Citește tot articolul

%d blogeri au apreciat asta: