Dumnezeu TV

weegee02Adevărul de aici e o eroare dincolo. Adevăr dintr-un punct de vedere și falsitate dintr-altul. Toate principiile sunt contradictorii în ele însele”. (Giovanni Papini, “Un om sfârșit”)

Tânăra femeie zăcea într-o baltă de sânge, înconjurată de câțiva gură-cască care nu aveau habar ce să facă. Nu simțea nicio durere, deși știa că ceva grav i se întâmplase. Își fixase privirea pe unul dintre becurile de pe bulevard,  ca pe un sprijin imaginar.

Încerca să-și amintească ce s-a întâmplat. Ceva nu era în regulă. Simțea ca o negură pe minte. Și simți brusc fiori reci. “Nu-mi pot aminti orașul ziua”, se trezi spunând cu voce tare. Singurele amintiri veneau din noapte.

Citește tot articolul

Anunțuri

Locul ultim

În urmă cu zece ani, am făcut un legământ: înainte să mor, voi vizita un anume loc, îndepărtat, în care voi asculta muzică. Un anumit tip de muzică.

Un loc bătut de marele ocean al lumii. Un loc în care oamenii nu fac războaie. Un loc în care omul este singur. Acolo, el își aduce aminte de propria fragilitate.

Anii au trecut, am călătorit peste mări și țări, dar nu m-am apropiat niciodată de acel loc. Știu că, atunci când mi se va apropia sorocul, voi simți că trebuie să mă duc acolo. Sau, poate, mi se va întâmpla, fortuit, să ajung, și voi ști că nu mi-a mai rămas mult timp.

Citește tot articolul

Cei care nu ne mai pot ajuta

“Cu două săptămâni înainte de moartea tatălui tău, am visat-o pe bunica. Pe Ana. Era îmbrăcată în alb și făcea curat în casă, în casa lor, a bunicilor. Totul era alb în jurul ei”, începu mătușa să povestească.

“Am întrebat-o: dar pe cine aștepți tu? Ea mi-a răspuns că trebuie să vină Nicu. Am întrebat-o: cum, vine Nicu cu soția? Ea mi-a spus că Nicu vine singur”.

Cu două săptămâni înainte de moartea mătușii Viorica, sora ei a visat-o tot pe bunica Ana, care a murit în urmă cu 15 ani.

Citește tot articolul

Tatăl meu bismarckian

Tatăui meu, căruia îi port pe umeri toate bucuriile şi toate neîmplinirile

Tatăl meu îl admira pe Bismarck. Din toată istoria pe care o citise, această figură era cea care îi atrăsese atenţia în cea mai mare măsură. Nu l-am înţeles niciodată cât timp a trăit. N-am înţeles ce făcea din Bismarck, „der Eiserne Kanzler” al celui de-al doilea Reich german, un simbol atât de puternic pentru el.

Pentru tatăl meu, simplu funcţionar al unui mic stat stalinist est-european, Otto von Bismarck era simbolul statului paternalist şi al Ordinii. El a creat primul sistem public de pensii, pe care presa economică de azi îl numeşte, impersonal, „Pilonul I de pensii”.

“Statul are o obligaţie faţă de mine, pe care trebuie să o onoreze”, spunea tatăl meu. E aceeaşi mentalitate pe care o aveau, în mod sigur, înaintaşii săi, modeşti funcţionari ai KuK* de la 1900.

Citește tot articolul

Copiii fluturi

Elisabeth Kübler-Ross, marea inițiatoare a cercetărilor moderne asupra morții și în special asupra îngrijirii muribunzilor, s-a interesat în mod particular de copiii pe cale să moară. Convingerea sa este fermă: copiii știu aproape întotdeauna dinainte că vor muri, oricare ar fi cauza morții.

Ei cunosc chiar și circumstanțele morții, sau mai degrabă subconștientul lor știe și se exprimă prin desene, scrisori, poezii, al căror sens nu-l aflăm, cel mai adesea, decât după moartea copiilor.

Ei simt, de asemenea, ceea ce urmează dincolo: descoperirea luminii, a dragostei universale și necondiționate ce îi așteaptă și a cărei chemare o aud uneori.

În cazul unui deces provocat de o boală, am putea pune presentimentul copilului pe seama dezvoltării la nivelul subconștientului a procesului biologic deja declanșat.

Citește tot articolul

Reportaj din lumea de dincolo

Unul dintre naufragiații de pe Titanic, din 1912, a reușit să comunice povestea aventurilor sale în lumea de dincolo fiicei sale, prin intermediul unui medium. Numele naufragiatului era William Sted.

În 1921 și 1922, aceste mesaje au prezentat povestea morții sale și a evoluției în lumea de dincolo. La început, Sted arată stupefacția de a regăsi alături de el persoane despre care știa că au decedat cu mult timp în urmă.

“Mi-am dat seama atunci pentru prima dată de schimbarea care se produsese. Am înțeles brusc și mi s-a făcut frică. După un moment de panică, am încercat să îmi revin. Deruta mea nu a durat decât o clipă și am realizat cu încântare că tot ceea ce învățasem era adevărat.

Citește tot articolul

Ce rămâne după un talent fără caracter

Adrian Păunescu a murit așa cum nu-și închipuia, probabil, în urmă cu peste 20 de ani, când era acoperit de scuipații revoluționarilor. Adică jelit de toate celebritățile zilei, care sa-au simțit obligate să-i facă măcar o reverență politicoasă în isteria generală stârnită de unele televiziuni.

Mai întâi, despre omul Păunescu. A reușit să îndeplinească toate cerințele unei lichele. A profitat material de pe urma unui regim detestabil, pe care l-a susținut frenetic și cu care ajunsese într-o simbioză deplină, ca poet de curte (mai multe aici, în biografia completă desenată de Vladimir Tismăneanu).

Moartea nu-i răscumpără nimănui caracterul. Albert Speer a fost un intelectual de excepție, cu care Păunescu nu va putea fi comparat niciodată, însă joaca de-a “nazistul bun” de după ieșirea din pușcărie nu i-a salvat biografia, pătată iremediabil de fidelitatea față de Hitler și de înalta poziție deținută în ierarhia nazistă.

Citește tot articolul

Dincolo

Moartea e acum în faţa mea, văd cum cerul se deschide, cum omul este captivat de ceea ce nu cunoştea până atunci.

Moartea e acum în faţa mea, văd cum omul vrea să-şi revadă vatra, după atâţia ani petrecuţi în captivitate.

(Dialogul muribundului cu sufletul său, Egipt, circa 2000 î.e.n.)

NON OMNIS MORIAR ?

Totul a început pe 12 iunie 1959, undeva în apropiere de Stockholm. Friedrich Jürgenson a ieşit să înregistreze ciripit de păsărele. Când a început să asculte banda, a descoperit cu stupoare sunete de trompetă care se terminau într-o muzică de fanfară. Iar apoi o voce povestea, în norvegiană, despre ciripitul păsărilor de noapte.

O lună mai târziu, când lucra pentru o emisiune la radio, pe o înregistrare a apărut o voce care îi vorbea, în nemţeşte, despre Rusia. După mai multe astfel de experienţe, obosit, a dorit să renunţe şi, pe când se pregătea să apese pe butonul de oprire al magnetofonului, a auzit o în difuzor : „ascultă, menţine contactul, ascultă!”.

Citește tot articolul

%d blogeri au apreciat asta: