Incursiune în regimul lui Putin

“După prăbușirea regimului bolșevic, o Rusie revenită la sistemul proprietății individuale și a unor libertăți relativ mai largi ar putea să devie un punct de atracție mai primejdios decât a fost un stat cu regim sovietic-comunist” (Iuliu Maniu, iulie 1941, într-o scrisoare adresată lui Ion Antonescu)

Atunci când Boris Elțîn l-a desemnat președinte interimar, la sfârșitul anului 1999, pentru Vladimir Putin a fost încoronarea unei ascensiuni absolut uluitoare, care începuse co doar patru ani mai devreme, la Moscova, în calitate de consultant prezidențial.

În 1997 fusese numit adjunct al șefului administrației prezidențiale și a intrat în atenția lumii în 1998, când, ca șef al Serviciului Federal de Securitate, le-a ordonat trupelor rusești să intre în Cecenia. *

În timpul lui Elțîn s-au format și au crescut în Rusia cartelurile crimei organizate. Acum, sub Putin, ele hotărăsc ce se întâmplă în stat. Când președintele spune că orice redistribuire a proprietății este imposibilă și că totul ar trebui să rămână așa cum este, tocmai la această stare de spirit se referă – la puterea, influența și uluitoarea lor bogăție.

Putin poate fi Dumnezeu și țar în Cecenia, pedepsind și iertând, dar îi este frică să se atingă de acești mafioți. Banii care sunt puși în joc aici întrec cu mult orice vis, iar prețul unei vieți sau al onoarei unui om este derizoriu atunci când profiturile se măsoară în milioane.

Odată cu instalarea grupului mafiot al lui Pașka Fedulev, Uralii au încetat să mai trăiască “după reguli”, pentru a folosi jargonul infractorilor, care a găsit în Rusia un sol atât de fertil încât este folosit chiar de președinte în discursurile lui.

Pe străzile din Ekaterinburg, i-am întrebat pe oameni pe cine respectă: pe guvernatorul Rossel? Pe Cernețki, primarul orașului? Răspunsul lor a fost: “pe cei din [cartelul mafiot] Uralmaș”. I-am întrebat cum pot respecta niște bandiți. Răspunsul a fost foarte simplu: “Ei trăiesc după legile hoților, dar cel puțin au legi. Noii bandiți nu le respectă nici măcar pe astea”. **

* * *

Într-un interviu la Radio Europa Liberă, din 2006, Mihail Gorbaciov a declarat că Putin i-ar fi spus că “influența grupărilor mafiote și a altor elemente de acest fel este atât de puternică, încât alegerile devin simple tranzacții de vânzare-cumpărare”.

Ceea ce era rău, arată Gorbaciov că i-ar fi spus Putin, “pentru că nu poți avea democrație și să te lupți cu crima și corupția dacă elementele criminale au putința să se infiltreze într-un asemenea mod în rândurile aparatului de guvernare”.

Să fie Putin un om care s-ar lăsa atras spre democrație, dacă s-ar elimina în mare parte crima și corupția, sau să nu fie decât un orator care se pricepe să-și argumenteze autoritarismul? Gorbaciov pare convins de prima variantă.

Cu siguranță, o parte semnificativă a economiei rusești de sub Putin continuă să se descătușeze din lanțurile planificării centralizate sovietice, semn că apare o anume acceptare a unor libertăți mai mari.

O excepție care-ți sare imediat în ochi este monopolul asupra gazelor naturale din Rusia: compania Gazprom, creată în anul 1992. Politicile sale de preț și felul în care își repartizează oferta aduc aminte de opacitatea și ineficiența planificării centralizate sovietice. Uriașa sa infrastructură de conducte, drept urmare, nu este întreținută în totalitate și se învechește.

Rusia de la început de secol XXI s-a văzut trimisă în rolul unui jucător mult mai puțin important pe scena lumii. Ucraina, Georgia și alte foste republici sovietice ieșiseră de pe orbita ei. Pentru a ataca această chestiune, Putin a apelat în mod strategic la o armă care, în multe privințe, este mai puternică decât Armata Roșie: o prezență masivă pe piețele de energie ale lumii.

Puterea militară a URSS a fost ținută la respect prin potențialul contraatac al Statelor Unite. Dar Rusia nu se consideră amenințată cu represalii majore în caz că decide să-și folosească gazul natural drept armă economică sau politică. Deoarece Rusia este un furnizor esențial de gaz pentru Occidentul european și pentru așa-numitele “străinătăți apropiate”, ca Ucraina, puterea ei de piață rămâne aproape necontestată.

În plus, Rusia a devenit un jucător de primă mână și pe piața mondială a țițeiului, chiar dacă acolo puterea ei de influență rămâne mai modestă decât pe piața gazului natural, fiindcă petrolul nu poate fi monopolizat cu tot atâta ușurință.

Pe Putin l-a intrigat reacția Occidentului față de felul cum a gestionat el negocierea privind cererea Gazpromului de a impune prețuri mai mari pentru gazul natural livrat Ucrainei – el a fost denunțat din toate părțile pentru brutalitatea lui în pur stil sovietic, atunci când intervenția sa a dus la o scurtă întrerupere a livrărilor.

Bine, trebuie să se fi mirat el, dar capitaliștii nu este normal să impună prețul pe care-l suportă piața și să nu ezite să exploateze avantajul economic în scop de profit?! Nu la fel ar fi procedat și un Vanderbilt sau un Carnegie al Americii de secol XIX?

Niște capitaliști veritabili, care își protejează profitabilitatea pe termen lung, ar fi căutat să ajungă la o ajustare gradată, în numele bunelor relații cu clientul și al maximei profitabilități pe termen lung.

Deși s-ar părea că, de la întreruperea furnizării de gaz, Ucraina a devenit mai cooperantă cu politicile de străinătate apropiată ale Rusiei, incidentul i-a determinat pe clienții din Europa Occidentală să caute alternative la gazul rusesc, în special gaz natural lichefiat și alte surse cu transport prin gazoducte. Ceea ce nu va servi deloc intereselor pe termen lung ale Rusiei.

* * *

Economia Rusiei se poate astăzi descrie cel mai bine ca fiind o economie de piață având în spate o respectare a legii încă imperfectă. Un segment important al celor mai prețioase valori ale națiunii se află în mâinile statului sau ale aliaților Kremlinului. Controlul politic a fost întărit prin controlarea principalelor companii mediatice, majoritatea celorlalte fiind „încurajate” să se autocenzureze.

Scăderea bruscă și puternică a valorii rublei, după intrarea în faliment a Rusiei, în 1998, a forțat transformarea unei economii primitiv de necompetitive, clădită de-a lungul a generații întregi de planificare centralizată, într-una marginal competitivă.

Cu un randament orar atât de scăzut pe tot întinsul vastelor teritorii ale Rusiei, disponibilizarea neîntreruptă în cadrul fabricilor flagrant supradimensionate în ceea ce privește personalul a adus multe sectoare de activitate la marginea competitivității internaționale.

Cererea substanțial acumulată a Rusiei pentru bunuri de consum, combinată cu posibilitățile de investiții străine consistente, ar fi impulsionat cu siguranță producția bunurilor de consum – dacă investitorii ar fi putut să conteze pe respectarea drepturilor de proprietate.

În ciuda existenței unor coduri definite, drepturile de proprietate rămân firave în Rusia. În ultimii ani, Duma a votat acte legislative majore pentru întărirea primatului legii. Dar una este să schimbi legea și cu totul alta să aplici noile reguli.

Putin a folosit aplicarea selectivă a legilor noi și existente, pentru a prelua sub controlul guvernului activele energetice. Această aplicare selectivă, mai degrabă decât vreo lipsă de noi reguli, este marea problemă.

În termenii certitudinii legale, nu prea există mare diferență între o țară ale cărei legi restricționează dreptul individual de proprietate și una în care drepturile legale depline se aplică în mod selectiv, în funcție de prioritățile politice. Un drept respectat selectiv nu mai e un drept.

Astfel, o națiune ca Rusia se prea poate să-și rescrie codul juridic, dar reorânduirea codului cultural este o sarcină care va dura peste ani, dacă nu chiar peste generații.

Rusia este sortită să joace un rol în evoluția pe mai departe a capitalismului global. Dacă acest rol se va vedea limitat la o economie ce crește lent, roasă de boala olandeză *** și de o alocare suboptimă a resurselor de capital, atât de caracteristică regimurilor autoritare, nu se va putea ști decât în următoarele două decenii.

Cu activele sale energetice și militare, Rusia va fi un actor principal pe scena mondială în deceniile care ne așteaptă. Dar este mult prea devreme să ne pronunțăm despre ce fel de actor va fi. *

* Alan Greenspan, “The Age of Turbulence. Adventurea in a New World”, The Penguin Press, New York, 2007 / Editura Publica, București, 2008

** Anna Politkovskaia, “Putin’s Russia”, Harvill Press, 2004 / Editura Meditații, București, 2008

***denumirea de “boala olandeză” (dutch disease) provine de la teama de dezindustrializare din Olanda în urma descoperirii zăcămintelor petrolifere în Marea Nordului, deoarece creșterea exporturilor de bunuri primare generează intrări valutare mari, întărind moneda și lovind competitivitatea industriei de prelucrare