Coincidențe istorice pe axa Cuza – Carol II – Băsescu

“Viața nu poate fi înțeleasă decât dacă ne uităm în urmă, chiar dacă ea trebuie trăită uitându-ne înainte, adică spre ceva ce nu există încă”. (Kierkegaard)

 În economie există ciclurile lungi – sau seculare – denumite Kondratiev, de 50-60 de ani, ce reflectă tipul dezvoltării economice pe perioade îndelungate, în care se afirmă și apoi decade un anumit mod tehnic de producție.

Studiind istoria românească, putem detecta anumite cicluri istorice și politice lungi, de o întindere comparabilă cu ciclurile Kondratiev, în care se dezvoltă și apoi decade un anumit model politico-social, între care există un punct de cotitură sau de ruptură.

Apariția României este legată indisolubil de numele lui Alexandru Ioan Cuza. El a creat cele mai multe din instituțiile României moderne, pe o agendă reformistă: reforma administrativă, reforma fiscală, reforma agrară, secularizarea averilor mânăstirești.

Cuza, ajuns domn al celor două principate într-un mod neverosimil, “a încercat să modernizeze societatea românească în absenţa unui spirit liberal adevărat, cu alte cuvinte, a încercat o construcţie liberală în absenţa liberalismului.

Modelul politic al domnului român a fost împăratul francez Napoleon al III-lea. Asemeni acestuia, Cuza a crezut că va reuşi să creeze un sistem care să-i acorde puterea totală şi, în acelaşi timp, să patroneze modernizarea societăţii româneşti pe principii liberale”.*

Cuza a domnit șapte ani, între ianuarie 1859 și februarie 1866, a fost silit să abdice înainte de termen, a murit în exil, în Germania. Ultimii doi ani ai domniei sale au fost marcați de o derivă spre autoritarism, după “lovitura de stat” din 2 mai 1864.

La 64 de ani după abdicarea lui Cuza, Carol II este recunoscut Rege al Românilor într-un mod la fel de neverosimil, după ce anterior renunțase de trei ori la statutul de moștenitor al tronului.

Carol al II-lea a fost un anticipator, dacă nu un vizionar, comportându-se ca un președinte american, nu ca un rege din Lumea Veche, atunci când mai toți oamenii politici europeni priveau cu indulgență sau dispreț la pregătirea sau și moravurile colegilor lor de la Washington, Buenos Aires sau Rio de Janeiro.

Coborârea sa în piața tranzacțiilor financiare, unde a vrut să fie competitorul burgheziei, a fost mai dăunătoare pentru instituția pe care o încarna decât descinderea în arena luptelor politice.

Ca și străunchiul său, Ludovic-Filip, “regele burghez”, nu a înțeles acest lucru și este probabil că ar fi fost răsturnat de bănci și de monopoluri dacă Antonescu nu l-ar fi obligat să abdice.

Dintre figurile politice românești, cea care se aseamănă mai mult cu Carol este, cum bine a subliniat istoricul Matei Cazacu, Cuza-Vodă.

Amândoi au fost niște meceni corupți – în sensul că nu au respectat normele morale și regulile jocului politic -, adepți ai modernizării radicale și, deși patriotismul lor nu poate fi pus la îndoială, au apărut societății românești ca reprezentanți ai unor concepții și ai unor cercuri străine.

Cuza a fost „progresist” pentru că a înțeles rolul pe care țăranul avea să-l joace în decolarea economică a României și în formarea unei clase mijlocii; Carol, pentru că a înțeles că “ruralismul” politic și intelectual devenise o piedică în calea dezvoltării ulterioare a țării.

O scurtă plimbare prin București ne obligă să observăm că singurele “locuri civilizate”, cu aspect de urbe occidentală, sunt zonele orașului care au fost create sau reamenajate sub domnia lui Carol al II-lea, din dorința lui, cu contribuția lui personală.**

Carol al II-lea era de o inteligență și o cultură superioare celor doi predecesori, regale Carol I și regale Ferdinand. Avea ce se cheamă acum “simțul timpului”. Al timpului său? Poate al unui timp ce urma să vină. Viitorul însă nu i-a mai surâs.

Carol a căzut practic odată cu acceptarea ultimatumului lui Stalin din 26 iunie 1940. Toată viața avea să regrete că nu a luptat împotriva rușilor, fie și pe un cal alb, în fruntea armatelor sale.

Carol a fost omul timpului său, care a vrut, însă, să fie mai mult decât atât. A avut ca nimeni altul viziunea viitorului și a progresului tehnic. Dacă nu izbucnea Al Doilea Război Mondial (la a cărui declanșare nu a avut, de altfel, nicio contribuție și nicio vină), fără nicio îndoială că ar fi intrat în istoria poporului român ca cel mai mare conducător pe care l-a avut vreodată țara.

A fost sclavul pasiunii sale sentimentale, pe care nu a pus-o, însă, mai presus de interesul general. Căderea sa a fost exclusiv dictată de conjunctura externă catastrofală în care s-a aflat România în 1940. ***

Ca și Cuza, Carol al II-lea a murit în exil. Ca și în cazul lui Cuza, trupul său a fost, în cele din urmă, readus în țară, după ce pasiunile s-au domolit.

La 64 de ani după abdicarea lui Carol II, Traian Băsescu este ales președinte al României într-un mod neverosimil, toate sondajele dându-l favorit pe Adrian Năstase.

Ca și în cazul lui Cuza și Carol al II-lea, Băsescu a promovat o agendă “reformistă”, cuvintele cheie – în ultimii ani de mandat – fiind “modernizare, debirocratizare, descentralizare”. Ca și în cazul celor doi predecesori, “domnia“ lui Băsescu s-a lovit de o opoziție înverșunată în rândul clasei politice.

Probabil că Băsescu reprezintă un moment de ruptură politică și istorică, ca și Cuza și Carol al II-lea înaintea sa. Dincolo de greșelile și de stângăciile sale, putem spune, parafrazându-l pe Ion Varlam, că decăderea sa este dictată de conjunctura externă – criza economică și financiară mondială – catastrofală, la a cărei declanșare nu a avut, de altfel, nicio contribuție și nicio vină.

Deși lipsit de cultura predecesorilor săi, Băsescu este văzut – în mod straniu, ca și Cuza și Carol al II-lea la timpul lor – ca un exponent al unor concepții și al unor cercuri străine, în cazul nostru europene și, mai ales, americane.

 Precum Carol al II-lea, descris de către dușmanii săi ca “rege al viciului” sau “sclavul Lupeștii”, Băsescu este adeseori caricaturizat. Putem, de altfel, fără prea mult efort, trasa o paralelă între amanta lui Cuza, Elena Obrenovici, amanta lui Carol, Elena Lupescu, și atât de actuala Elena Udrea. Este, oricum, stranie și fascinantă prezența acestor Elene în jurul bărbaților de stat din România.

Ciclul secular Cuza, probabil cel mai fericit din istoria României, a fost cel al emancipării țării, creșterii teritoriale, europenizării instituționale și dezvoltării economice; ciclul Carol – cel mai prost din istoria țării – a însemnat dictatură politică, descreștere teritorială, modernizare economică parțial eșuată și urbanizare forțată; ciclul Băsescu – care se anunță mai degrabă unul bun – ar putea însemna, într-un scenariu fericit, dezvoltarea economiei capitaliste, triumful clasei medii, scăderea sărăciei, întărirea sistemului juridic, consolidarea regională a României – despre o nouă creștere teritorială este greu de vorbit.

Fără să fie conștient de acest lucru, Băsescu pune capăt unui ciclu și marchează începutul altuia. Este, de altfel, puțin probabil că își va sfârși mandatul la termen, fiind abandonat deja de mulți dintre susținătorii săi inițiali. Rămâne de văzut dacă va muri și el în exil, precum Cuza și Carol.

* de pe enciclopediaromaniei.ro

** Ion Varlam, “Scurtă evaluare a Regelui Carol al II-lea”, în Liviu Vălenaș, “Cartea neagră a României 1940-1948”, Editura Vestala, București 2006, p. 79, 81

*** Liviu Vălenaș, “Cartea neagră a României 1940-1948”, Editura Vestala, București 2006, p. 71, 73