Poveste de iarnă

Temperatură: -15 grade Celsius. Loc: Bărăgan, in the middle of nowhere. Vânt rece pe ruta Rusia-Ucraina de Sud-Bugeac. Temperatură resimțită: -20 grade Celsius. “I speak english, german, dutch, hungarian”, începu el discuția, cu un aer temător. „So, you are hungarian?” „Well”, mă privi cu un aer temător, „yes”.

Era șoferul unui tir cu număr de Germania, slab și înalt, îmbrăcat cu o geacă de toamnă din H&M, bună de crăpat de frig în pustiul Bărăganului. Puțea a frică, frica pe care o avea în oase de mic, pe când era hrănit de profesorii de istorie din micul lui orășel de lângă Budapesta cu basme idioate despre românii barbari. Exact așa cum românii au fost și sunt spălați pe creier de mici în școală cu teorii idioate despre dușmanul maghiar.

Taxă de protecție pentru ticăloși de provincie

“Oligarhie : formă de conducere statală în care puterea politică și economică aparține unui grup restrâns de persoane privilegiate. Lichea: persoană care vădește lipsă de demnitate; om lingușitor și slugarnic”. (dexonline.ro)

Este o exagerare compararea actualului regim cu o oligarhie. Oligarhia presupune un anumit nivel de educație și de statut al elitelor conducătoare în raport cu populația dominată. Și, mai ales, oligarhia se bazează pe o ideologie : o ordine a lumii în care membrii ei își au locul bine definit. Cam orice țară a trecut, în istorie, printr-o fază oligarhică, iar unele state au și acum regimuri care pot fi considerate ca fiind oligarhice.

Legea atracției

Ia spune, Albu, ce subiect ai  tras? Legea atracției universale, domnule profesor. Bun, ai un sfert de oră să te pregătești. Așa cum v-am anunțat, nu vreau răspunsurile din manuale, vreau să treceți dincolo de manual, de materia standard. Vreau să fiți creativi, să-mi dați răspunsuri la care nu mă aștept, asocieri multidisciplinare, pornind de la subiectul extras. Ar fi cazul să văd creativitate, în ultimul an de liceu.

Întoarcerea lui Ulise

.„În cei douăzeci de ani de absenţă, cei din Itaca aveau multe amintiri despre Ulise, dar nu simţeau niciun fel de nostalgie pentru el. În timp ce Ulise suferea de nostalgie, dar nu-şi mai amintea aproape nimic”. (Milan Kundera, „Ignoranţa”)

Şi totuşi, Franck… Putem trăi împreună, ne potrivim… Chiar tu ai spus-o, cândva…. De ce vrei să laşi totul, de ce vrei să pleci?  Nu mai ai pe nimeni acolo, în ţara ta. Tu eşti mai francez ca mulţi francezi, un occidental pur şi dur, viaţa ta e aici. Ce vei face acolo, în ţara ta îndepărtată?

Jurnalul secret

“Think it’s not what you say, what you say is way too complicated” (Phoenix, 1901)

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar ști, și dacă nu s-ar ști, nu s-ar povesti.  Niște cetățeni lucrau pe plantațiile unor moguli. De aceea, această epocă a fost numită, pe drept cuvânt, Epoca Mogulă, fiind situată undeva, între bocacicul inferior și pontianul superior.

Viața la mogul era grea, dar nu lipseau momentele de tandrețe. Cel puțin așa reiese dintr-un fragment de jurnal,  scris de un cetățean anonim.

Viață la mișto

“Caracter: Însușire morală care se manifestă prin perseverență, voință fermă și corectitudine”. (dexonline.ro)

Să îți pese, chiar și când crezi că nu merită. Căci întotdeauna merită.

Să te abții să faci rău, chiar dacă ai doar de câștigat. Vei plăti însutit câștigul. Și să faci bine atunci când știi că ai doar de pierdut. Îți vei recupera însutit paguba.

Și să îți pese, chiar și când crezi că nu merită. Căci întotdeauna merită.

Dumnezeu TV

“Adevărul de aici e o eroare dincolo. Adevăr dintr-un punct de vedere și falsitate dintr-altul. Toate principiile sunt contradictorii în ele însele”. (Giovanni Papini, “Un om sfârșit”)

Tânăra femeie zăcea într-o baltă de sânge, înconjurată de câțiva gură-cască care nu aveau habar ce să facă. Nu simțea nicio durere, deși știa că ceva grav i se întâmplase. Își fixase privirea pe unul dintre becurile de pe bulevard,  ca pe un sprijin imaginar.

Încerca să-și amintească ce s-a întâmplat. Ceva nu era în regulă. Simțea ca o negură pe minte. Și simți brusc fiori reci. “Nu-mi pot aminti orașul ziua”, se trezi spunând cu voce tare. Singurele amintiri veneau din noapte.

Profeții economiei în era haosului

În 1688, un ciudat finanțist evreu, Joseph de la Vega, a publicat la Amsterdam, pe atunci capitala financiară a lumii, cartea “Confusion de confusiones”,  primul tratat scris vreodată despre piața bursieră. Ca o ironie a sorții, el avertiza în legătură cu un comportament speculativ ce avea să genereze crize majore sute de ani mai târziu:

“S-au vândut la termen heringi înainte ca aceștia să fie pescuiți, grâne care încă n-au apucat să răsară pe câmp și tot felul de mărfuri așteptate să sosească dinspre Americi”. *

Houellebecq la București

Figura lui descrie cel mai bine acel sentiment al decadenței cu care rămânem după ce-i citim cărțile. Mărunțel, îmbătrânit, neîngrijit și bețiv. Fumător înrăit, sudează țigările precum Serge Gainsbourg.

A apărut la Bookfest cu o cutie de Tuborg într-o mână și cu o țigară în cealaltă. Era ora 15 și se vedea că nu e la prima bere. Nu-i păsa că nu se fumează înăuntru, oricum organizatorii s-au făcut că nu văd.

Au făcut bine. Fără țigară, Michel Houellebecq pare doar un bețiv ratat. Cu țigara în colțul gurii, devine un profet al decadenței. Ochii săi exprimă acea satisfacție cinică a celui ce observă cum totul se (auto)distruge, încetul cu încetul. Totul, inclusiv el însuși:

Mundus vult decipi, ergo decipiatur

La un moment dat, nu prea departe în timp, oamenii îl vor regreta pe Emil Boc. Atunci când pesederizarea va deveni insuportabilă și când ciocoismul celor noi îl va depăși cu mult pe cel al parveniților care tocmai pleacă de la ciolan. Și nu va mai exista nicio urmă de presă de opoziție care să le plângă de milă.

Atunci îi vor regreta pe hoții ăilalți, parcă nu furau chiar așa de mult ca ăștia de acum. Și după câțiva ani oamenii vor merge din nou cu entuziasm la vot să-i aleagă pe alți hoți pe care să-i pună la ciolan. Dar când se vor căuta în buzunare, vor vedea că sunt la fel de săraci. Căci oamenii se schimbă, însă ciolanul rămâne etern.

Viață fast-forward

Cafeaua de dimineață, tihnă?,  nu e timp, repede la duș, bărbierit, îmbrăcat, telefoanele în buzunar, actele, cheile, jos pe scări, mașină, wtf cu aglomerația asta?, unde te bagi băi boule?, roșu, al treilea la rând, nu se poate! Birou. Muncă. Producție. Productivitate. Eficacitate. Prânz. Repede, nu e timp. Înapoi la muncă. Producție. Productivitate. Eficacitate. N-am timp, am deadline într-o oră!, nu se poate, iar s-a blocat calculatorul!, băgami-aș în Bill Gates și în windows-ul lui de rahat. Da, știu, mai am cinci minuțele mici de tot. Gata! Cum? Nu e bine? De ce nu e bine? Da, ok, refac partea aia. Un sfert de oră? Nu se poate treizeci? Nu? Bine, mă grăbesc. Grafice. Powerpoint. N-am timp, colega, să ies la o cafea. Diseară, după muncă, bem ceva dacă ai chef. Și dacă ai timp. Da? Vorbim.

Macondo din Strada Fiordului

Când am ajuns acolo, m-am trezit înconjurat de o umanitate ieșită parcă direct din romanul Groapa al lui Eugen Barbu. Oameni ce trăiesc în nişte case modeste, cele mai multe din chirpici, pe aşa-zise străzi, neasfaltate şi acoperite de noroiul zăpezilor proaspăt topite.

Pe hartă, zona pare una normală din București. Se află în sectorul 1, în spatele gării Chitila Triaj. Străzile au nume pretenţioase: Fiordului, Mamaia, Buclei, Medreşti. Nu există canalizare, nici apă curentă, nici gaze.

Pânza freatică e infestată după ce un vagon cu acid sulfuric s-a răsturnat în triaj şi a poluat toată zona. Cei precauţi cară apa cu găleţi din altă parte, alţii riscă şi o folosesc pe cea din puţuri. Nu am văzut oameni foarte bătrâni, aşa că bănuiesc că speranţă lor de viaţă e destul de scăzută.

Băieţii deştepţi care se cred kapitalişti

“Cu unele excepții, antreprenorul român a rămas cu trăsăturile pe care le-a identificat Gusti cu multe decenii în urmă: el se uită spre bugetul public așteptând să pice ceva” (Lucian Croitoru)

Risipa are proporții dramatice pentru un stat european subdezvoltat precum România. Când cheltuielile totale ale statului nu depășesc 50 de miliarde de euro, nu poți să risipești cu nonșalanță miliarde de euro în fiecare an pentru a întreține nişte rentieri care se cred capitalişti.

Căci la aceasta se rezumă mare parte din așa-zisul capitalism românesc în anul de grație 2012. La o sumă de “băieți deștepți”, conectați la conducta bugetară. Și sunt mulți. Un calcul sumar arată că statul român cheltuie anual peste 5% din PIB pentru investiții publice, din care efectul real este echivalent cu cel al unor investiții de cel mult 3% din PIB.

Șah de 2 miliarde de euro la șeful ANAF

“Vă cer ca în termen de 60 de zile, acțiunile dumneavoastră de combatere a evaziunii fiscale în zonele alcool și produse vegetale, cu respectarea prevederilor legale, să aducă venituri la buget de cel puțin 1,5% din PIB. Aveți sprijinul meu necondiționat pentru aplicarea măsurilor necesare obținerii acestui rezultat”, le-a poruncit noul premier, Mihai Răzvan Ungureanu, miniștrilor și șefilor mai mărunți din Comitetul interministerial pentru combaterea evaziunii fiscale.

Comunicatul oficial al Guvernului din 17 februarie enunță câteva promisiuni emise cu jumătate de gură de miniștrii prezenți la reuniune. O singură voce a lipsit. Cea a responsabilului numărul 1 în combaterea evaziunii fiscale, șeful ANAF, Sorin Blejnar.

Fantoma lui Marx în vremuri de criză

Neomarxiștii din cele patru zări exultă. Marele Nouriel Roubini, economistul apocaliptic care ar fi prevăzut criza, ne spune că Marx a avut dreptate.

“Karl Marx a spus-o bine. La un moment dat, capitalismul se poate autodistruge pentru că nu poţi transfera venituri dinspre forţa de muncă spre capital fără să se înregistreze un exces de capacitate de producţie şi lipsa unei cereri agregate. Asta se întâmplă acum”. *

Roubini ar fi evitat ridicolul dacă și-ar fi găsit puțin timp, între desele sale declarații pentru presă de când a devenit jucăria favorită a jurnaliștilor, să citească puțină critică a marxismului. Ar fi aflat, poate, că declarației sale din 2011 i-a răspuns filozoful Raymond Aron încă din 1955: