Poveste de iarnă

Temperatură: -15 grade Celsius. Loc: Bărăgan, in the middle of nowhere. Vânt rece pe ruta Rusia-Ucraina de Sud-Bugeac. Temperatură resimțită: -20 grade Celsius. “I speak english, german, dutch, hungarian”, începu el discuția, cu un aer temător. „So, you are hungarian?” „Well”, mă privi cu un aer temător, „yes”.

Era șoferul unui tir cu număr de Germania, slab și înalt, îmbrăcat cu o geacă de toamnă din H&M, bună de crăpat de frig în pustiul Bărăganului. Puțea a frică, frica pe care o avea în oase de mic, pe când era hrănit de profesorii de istorie din micul lui orășel de lângă Budapesta cu basme idioate despre românii barbari. Exact așa cum românii au fost și sunt spălați pe creier de mici în școală cu teorii idioate despre dușmanul maghiar.

Pe  ungurii ăștia, când trec de Nădlac, îi cuprinde frica și devin brusc copii educați când dau de vreun român. Așa cum românii care mănâncă din vorbe unguri la micul dejun se cacă pe ei cum văd un polițist ungur dincolo de Nagylak.

“From which region of Hungary are you?” “Budapest area”. “I had a good friend there. One of the best. Janos. He made the best gulyas ever, I was in charge with palinka. Transylvanian palinka, best quality”. S-a destins brusc. A început să nu se mai cace pe el de frică în fața unui individ îmbrăcat ca un vânător de urși grizzly și cu aerul că știe ce și cum.

“When could we get out from here?” “You never know in these regions. It’s easy to die of cold here. We call it: the Romanian Siberia”. “But the roads are all blocked?” “Maybe yes, maybe not. Come with me”. L-am luat după mine până la un Touareg albastru închis. Ușa s-a deschis și o mână s-a întins spre mine.

“Bună ziua, domnu’ ministru, oamenii ăștia întreabă când pot să meargă mai departe?” „Aaaa, păi întreabă-l pe domnul Neaga, el știe detaliile astea”. “Well, Hungarian boy, this guy is the minister in charge of the national roads administration. I know he doesn’t look like, but he is. He is a good friend of the prime minister – in fact, it is he’s sole known quality. He knows nothing, as I supposed”.

L-am luat din nou după mine până la un Duster negru, parcat puțin mai în față. “Dumnu’ Neaga, când vor putea să plece tirurile de aici? Mă întreabă șoferii pe mine, și nu știu ce să le spun. Dar am zis să vă întreb, că dacă tot sunteți aici…”. “Păi, știi, cred că o să fie un convoi, dar nu știu exact, nu mă ocup eu. Prefectul trebuie să știe mai bine”.

“Păi când se deschide A2 și traficul peste 7,5 tone pe DN3?” “Pe la șase, hai, șase jumate, dăm drumul la A2 până la Constanța. Pe DN nu știu când lăsăm tirurile”.

“Well, Hungarian boy, this guy is the general manager of the National Roads Company, even if he doesn’t look like. He has only one quality: he is the personal slave of the minister you saw before, the good friend of the prime minister. Do you follow?” “Yes, I think”, îndrăzni el, cu un aer contrariat. “He just said you’re blocked here ‘till 6 PM. In local time, that means you have to wait untill tomorrow. ‘Hope you have enough gas”.  “But you said something about… a convoy?” “Oh, yeah, a convoy. The local governor should know something. but I advise you to forget about it”.

După un timp oarecare, apare prefectul. Instinctul de supraviețuire l-a împins, cu capul descoperit, ușor aplecat, direct spre mașina ministrului, pe care l-a abordat cu lingușelile tradiționale ale tribului local. “E o mare onoare să vă avem printre noi”, lansă el, fără nicio ezitare.

Într-o pauză de lingușeală, îl întreb despre legendarul convoi. “Păi primarul de aici știe, el se ocupă”, mă liniști el. Primarul local era un cuman sau peceneg supraviețuitor al ultimelor mari migrații, iute și șiret ca o vulpe. Vorbea spre mine, dar de fapt se adresa Celor-Trimiși-De-La-Centru. “Păi îi ducem unde vrea dumnealor, că doar cu asta mă ocup de când a venit viscolele”.

“Well, my Hungarian boy, you are lucky today. Follow this man, he is the chieftain of the local tribe. He is the only man you can trust here. And trust the local people. They never built something, but they know to survive. They survived for centuries here, somehow, nobody knows why or if it whorted”.

„It’s not a place to die here. No memory remains, ‘cause this place has no memory”,  i-am spus, la despărțire. M-a încuviințat din cap, gânditor. Părea că a înțeles. M-am întors apoi spre ministru. Nu, el nu va înțelege niciodată.