Ridică-te, ca să mă aşez eu

Ne trezim în fiecare zi doar ca să contemplăm proporţiile dezastrului. Ne izbeşte duhoarea lui prin televizorul care ţipă la noi, ne împroaşcă pe străzile ce ne pun piedică la fiecare pas, ne urmăreşte până în cele mai intime locuri.

Nimeni dintre noi nu şi-a imaginat, în exuberanţa din 1990, că în 2010 vom trăi într-o ţară care i-ar da o majoritate confortabilă lui Nicolae Ceauşescu. Nimeni nu şi-a imaginat că vom discuta în 2010 despre securişti şi turnători. Credeam atunci că progresul e inevitabil, că binele va învinge până la urmă.

Ne uităm pe fereastră şi vedem, în schimb, Răul, marele şi unicul Rău, care ne rânjeşte, trimfător. Îl vedem pe feţele schimonosite de ură ale politicienilor, bătrânilor, tinerilor, vânzătorilor, taximetriştilor, ospătarilor, prezentatorilor TV, şoferilor, pietonilor, muncitorilor, ţăranilor, poliţiştilor, profesorilor, medicilor, ceferiştilor, secretarelor, jurnaliştilor, piariştilor.

Chiar dacă îi închidem uşa în nas, Răul reuşeşte până la urmă să ajungă până la noi. Oricât am încerca să îl evităm, ne va atinge.

* * * *

A fost, probabil, inevitabil. Inevitabil să se întâmple cum s-a întâmplat. Deschiderea marii închisori numite „România”, în 1990, nu a însemnat şi sfârşitul mentalităţii de puşcăriaşi.

Citește tot articolul

Anunțuri

Sfârşitul Generalului-Soldat

„Din partea de vest a satului Girov, porneşte un deal care ţine până în Piatra Neamţ, învecinându-se cu dealul Balaurul şi cartierul Vânători, situat în partea de sud-est a oraşului. *

Pe acest deal, încă din primăvară când se arăta firul ierbii, până târziu, toamna, putea fi văzut un bătrân cu o barbă albă ca a lui Moş Crăciun, purtând o turmă de vreo 20-25 de cârlani adunaţi din tot satul. Păzitorul nostru de oi purta o traistă pe umăr, în care avea ceva merinde şi câteva cărţi, însă foarte mult timp din zi îl petrecea admirând dealurile şi munţii din jur. De nişte aduceri aminte, privirile bătrânului când se luminau, când se întristau până la lacrimi.

Pe acelaşi deal, recruţii din unitatea militară a Regimentului 15 Dorobanţi făceau instrucţie şi teme de luptă. Mai multe zile la rând, un locotenent încercase o temă de luptă care nu-i reuşea deloc pentru că formaţia militară cu care se antrena îl dădea de fiecare dată peste cap.

Urmărindu-i acţiunea, bătrânul se apropie de el şi, zâmbindu-i cu blândeţe, îi întocmi o temă de luptă atât de apărare, cât şi de atac. Necăjit de faptul că  până şi un cioban ştie mai multă tactică de luptă decât el, se răsti la acesta şi-l alungă.

Bătrânul oier plecă şi în colţul gurii îi apăru un zâmbet amar.

Trecu un an de la această întâmplare şi, într-o zi, un ofiţer şi un grup de soldaţi veniseră la instrucţie pe acelaşi deal. Citește tot articolul

Fotografiile vieţii

Fiecare epocă are ceva particular, dar mai ales are are imaginile sale. Cu toţii avem în memorie imagini ale copilăriei noastre, care definesc în mintea noastră acea epocă mai bine decât orice tratat de istorie.

În ultimul secol şi jumătate, de la apariţia aparatelor foto, memoria vizuală a fost ajutată de tehnologie: imaginile au început să fie păstrate şi, până la urmă, au devenit cei mai buni martori a ceea ce a fost.

Iar imaginile adevărate sunt cele care ne transmit ceva despre o epocă. Când mă găndesc la anii ’30 din România, mă gândesc la fotografiile cu aglomeraţia de pe Calea Victoriei.

Însă când mă gândesc în general la acea epocă, am în minte fabuloasa fotografie a  lui Charles C. Ebbets, “Lunch Atop a Skyscraper”, din 1932 (foto 1).

Citește tot articolul

În Bucureşti fără anestezie

Pentru un bucovinean, Bucureştiul este o lume nouă şi diferită. Mai întâi, el descoperă că graiul muntenesc pe care l-a învăţat la şcoală sub denumirea de „limba română” este vobit rareori corect în capitala acestei limbi.

Apoi, află cu uimire că gândacii de bucătărie nu sunt neapărat o specie tropicală de insecte şi că pepenele este doar un banal harbuz.

În cele din urmă, înţelege că Balcanii nu sunt doar o referinţă literară, ci o realitate gălăgioasă şi, adesea, foarte obositoare. Vă invit, deci, să descoperiţi Bucureştiul alături de Gregor von Rezzori *. Veţi constata cu uimire, poate, că nu s-au schimbat chiar atât de multe în 80 de ani.

Bucureşti, 1933

„Calea Griviţei mă primi cu tot farmecul decrepit al vechilor Balcani. Era o lume în care încă puteai dovedi că eşti bărbat. Aici, doar forţa brută conta – cu atât mai mult cu cât şiretenia îţi întindea curse la tot pasul.

Calea Griviţei era plină de pierde-vară, de trecători, de vânzători ambulanţi, de cerşetori, de oi, de găini, de câini vagabonzi, de birjari care făceau să şfichiuie bicele, de ţărani stând ciorchine în căruțe ce se bălăngăneau, de maşini care claxonau sălbatic”.

„Hotelul era chiar mai sordid decât îmi imaginam. Tipul de la recepţie, nebărbierit, nici măcar nu purta cămaşă, ci doar un maieu şi pantaloni strânşi de o curea deasupra burţii”.

„A cerut să plătesc în avans, 300 de lei. În acea vreme erau o mulţime de monede false de 100 de lei şi vânzătorii le testau lovindu-le de o piatră, ca să vadă dacă sunt bune. Am fost surprins că n-a făcut nimic, mai ales că piatra era în faţa lui”.

„Când am ridicat mâna ca să o strâng în braţe, cineva bătu tare în uşă. <<Această monedă de 100 de lei e falsă!>>. (…) Fata din braţele mele izbucni în râs: <<Dar tu chiar eşti fraier. Nu vezi că încearcă să-ţi plaseze toate monedele lui false?>>”. „Du-te-n pizda mă-tii, jidanule!”, am strigat eu, una din acele înjurături româneşti pe care le auzi la tot pasul, ceea ce nu le face mai puţin jignitoare”.

Citește tot articolul

Primele figuri în cap

Bună ziua tuturor telespectatorilor. Astăzi începem programul cu o scurtă lecție de istorie: descoperirea primelor figuri în cap la homo românicus.

Sunt băiat de Ţeligrad *,

Bag calu-n grajd ne-ntrebat,

Şed la masă nechemat

Şi beau vinul ne-nchinat”. **

Ei, ce părere aveţi? Sounds like manele?

Este vorba de o baladă veche muntenească, culeasă prin secolul XIX, în care dacă înlocuiți „cal” cu BMW sau Merţ, grajd cu „parcare sauvage, jumătate pe trotuar şi  jumătate pe  banda întâi” şi Ţeligrad (capitala veche) cu „Bucureşti” (capitala nouă), înțelegeți despre ce este vorba.

Citește tot articolul

Scucino bucovinean

Undeva în Bucovina, 1919

„Când era copil în Bucovina, la o zi de mers de Nistru – dincolo de care începea Rusia -, a fost trezit într-o noapte: austriecii tocmai plecaseră, iar românii, cărora le-a fost atribuită Bucovina, nu ajunseseră încă, şi exista teama că bolşevicii vor ataca sau că vor face măcar incursiuni izolate. Deja erau bande care jefuiau depozitele austriece de armament.

Toată viaţa a păstrat în memorie impresiile de atunci, mai alers mâinile care tremurau: cele ale guvernantei care l-au trezit şi l-au îmbrăcat, mâinile tremurânde ale mamei care puneau bijuteriile în cutii pentru a le ascunde, cele ale argaţilor cărora tatăl său, etern Don Quijote, le distribuia pistoale”. *

 „Rusia era acolo, foarte aproape, chiar de partea cealaltă a Nistrului. Revoluţia din 1917 a adus la noi valuri de refugiaţi, familii întregi erau cazate la rude sau la prieteni generoşi”. Citește tot articolul

Cândva, noi eram băieţii buni

Odesa, 1942

„Românii dădeau uneori mâncare noaptea la populaţie, dar fără să afle nemţii. Ăştia erau răi de tot, când treceau coloane lungi de prizonieri ruşi, amărâţi rău de tot, lumea arunca bucăţi de pâine, ţigări şi care se apleca era lovit imediat cu patul puştii”.

„În Odesa erau şi foarte mulţi germani. În fiecare dimineaţă găseai pe drumuri 3-4 cadavre dezbrăcate. Erau nemţi care se duceau la bordeluri şi erau prinşi de partizani. Era plină Odesa de partizani, nici nu ştiai de cine să te fereşti. Oricum, nu prea aveau treabă cu românii, pe nemţi îi vânau”.

„La Odesa am fost odată şi la Operă. (…) La un moment dat a urcat pe scenă un clovn cu o păpuşă care semăna cu un copil. Nu mai ştiu ce făcea acolo, dar la un moment dat a coborât de pe scenă în primul rând, unde stăteau ofiţerii germani, s-a dus la unul dintre ei şi i-a pus papuşa în braţe. Nu ştiu sigur ce s-a întâmplat, păpușa aia l-a stropit pe neamț. Toată sala a amuțit, iar ofițerul s-a ridicat încet, a scos o batista cu care s-a șters pe faţă, apoi a scos pistolul și l-a împușcat pe clovn drept în cap”.

Citește tot articolul

Amor pe vremea lu’ tataee

„Iubeşti o femeie, o iubeşti într-atât că îţi pierzi somnul şi pofta de mâncare. Câtă vreme nu ai posedat-o, nu ştii nimic despre fericirea sau decepţia pe care ţi-o va aduce.

O adori; ca să fie a ta, faci mii de nebunii periculoase; apoi îţi cedează; este a ta. Când se dă jos din pat, îţi devine indiferentă; te-ai înşelat; n-o mai iubeşti.

Nu poţi şti nimic dinainte. Experienţele mai vechi nu-ţi folosesc la nimic. De fiecare dată te afli în faţa necunoscutului. Ştiinţa poate să facă oricâte progrese, să proclame că iubirea e una sau alta, că în prezenţa anumitor persoane au loc descărcări de ioni, de electrozi sau de raze X, poate să transpună în formule algebrice legile atracţiei sexuale…; savanţii tot nu vor şti mai mult decât ceilalţi: sub acest aspect, care este cheia de boltă a iubirii, doar proba cărnii decide.

Citește tot articolul

Shibumi

O capodoperă a literaturii „minore”, un Kill Bill literar. Şi câteva amintiri de demult. Undeva, într-un apartament din Amsterdam, într-un living generos, cu geamuri mari şi fără perdele, ce dau spre un gracht. Citind pe nerăsuflate Shibumi *, în ediţia originală americană din 1979, într-o primăvară rece, simţind mirosul cafelei pregătite de Clemence…

<< The General smiled. „…You may find one of my friend’s habits of speech a little disconcerting at times. He speaks of everything in terms of Go. All of life, for him, is a simplified paradigm of Go.”

„He sounds as though I shall like him, sir.”

„I am sure you will. He is a man who has all my respect. He possesses a quality of….how to express it? …of shibumi.

„Shibumi, sir?” Nicholai knew the word, but only as it applied to gardens or architecture, where it connoted an understated beauty. „How are you using the term, sir?”

Citește tot articolul

Dincolo

Moartea e acum în faţa mea, văd cum cerul se deschide, cum omul este captivat de ceea ce nu cunoştea până atunci.

Moartea e acum în faţa mea, văd cum omul vrea să-şi revadă vatra, după atâţia ani petrecuţi în captivitate.

(Dialogul muribundului cu sufletul său, Egipt, circa 2000 î.e.n.)

NON OMNIS MORIAR ?

Totul a început pe 12 iunie 1959, undeva în apropiere de Stockholm. Friedrich Jürgenson a ieşit să înregistreze ciripit de păsărele. Când a început să asculte banda, a descoperit cu stupoare sunete de trompetă care se terminau într-o muzică de fanfară. Iar apoi o voce povestea, în norvegiană, despre ciripitul păsărilor de noapte.

O lună mai târziu, când lucra pentru o emisiune la radio, pe o înregistrare a apărut o voce care îi vorbea, în nemţeşte, despre Rusia. După mai multe astfel de experienţe, obosit, a dorit să renunţe şi, pe când se pregătea să apese pe butonul de oprire al magnetofonului, a auzit o în difuzor : „ascultă, menţine contactul, ascultă!”.

Citește tot articolul

Houellebecq şi declinul unei civilizaţii

„Păcat. Michel Houellebecq e, în primul rând, scriitor”, remarca în Le Figaro criticul Dominique Guiou cu cinci zile înainte de lansarea ultimei cărţi, La carte et le territoire, a celui mai în vogă scriitor francez de azi.

Se referea la nenumăratele polemici în care s-a implicat scriitorul. „On l’adore ou on le déteste”, rezumă Guiou. Şi cum ar putea fi altfel, atât timp cât în romanul abia lansat Houellebecq însuşi apare ca personaj –  care moare asasinat în mod oribil  ?

Lansarea ultimului său roman nu a fost nici ea lipsită de controverse. Un site franţuzesc i-a reproşat zilele trecute că a folosit în romanul său – primul lansat după 2005 – pasaje de pe Wikipedia, iar scriitorul Michel Levy – culmea, fratele preşedintei „Asociaţiei prietenilor lui Houellebecq” – l-a acuzat de plagiat.

Însă scandalul care l-a însoţit în ultimii ani i-a fost un bun aliat şi acum : după nici o săptămână de la lansare, cartea sa se află în topul vânzărilor din Franţa.

Citește tot articolul

Jurnal de telespectator

7:30 Mă trezesc și dau drumul la televizor. Îmi place să fiu un om informat. Cât îmi beau cafeaua, văd știrile la Realitatea. Accident grav pe DN1. Apare cineva prezentat drept analist rutier, care aminteşte că Băsescu a condus băut. „Şi atunci, ce să le cerem oamenilor, dacă şeful statului dă un astfel de exemplu ?”

8:00 Antena 3 face un material de 15 minute cu accidentele rutiere de când a venit Băsescu la putere. Se cheamă : „Peste 15.000 de români morţi pe şoselele lui Băsescu”. Sunt foarte buni, au venit cu statistici care demonstrează clar că dacă nu era Băsescu murea mai puțină lume.

8:20 : Horoscop. O doamnă grasă spune că azi peştii trebuie să fie atenţi dacă merg cu maşina, riscă să fie implicaţi într-un accident.

8:30 Am lăsat maşina în parcare, azi merg cu autobuzul la muncă.

16:30 Am ajuns mai repede acasă azi, m-am învoit să plătesc curentul. Deschid televizorul pe Realitatea. Îmi place să fiu un om informat. E Fabrica. Se discută despre cauzele accidentelor rutiere în România. Se pune un material numit „Victimele lui Băsescu”. Se arată un mic filmuleţ cu un panou, sursa : „Youtube”, pe care scrie „Drum Bun” şi dedesubt, cu roşu : „Îi bun o p…ă !”. „E un mesaj pentru Băsescu”, subliniază un invitat în studio, un domn serios cu bărbuţă.

Citește tot articolul

De la o criză la alta (I)

Asemănări

Istoria se repetă, dar niciodată identic, spunea Adam Michnik. Aşa şi cu crizele economice : the question is not if, but when.

Citind partea despre Marea Criză din 1929-1933 din lucrarea „Istoria economică a Europei” *, scrisă de profesorul Herbert Heaton de la Universitatea din Minnesota imediat după Al Doilea Război Mondial, am avut uneori impresia că este vorba despre perioada actuală.

„În primii doi ani, criza s-a agravat din ce în ce mai mult,  prețurile, producția comerțul și numărul de locuri de muncă reducându-se fără întrerupere. Guvernele au făcut eforturi să-i facă faţă prin creşterea taxelor vamale, prin susţinerea anumitor prețuri, prin acordarea de ajutoare şi de subvenţii la fondul de şomaj şi prin declaraţii repetate făcute publicului că momentul maxim al crizei a trecut„.

Citește tot articolul

Capitalism (neo)protestant în Bucovina

Cândva, în anii ’80, când am copilărit acolo, era doar un sat frumos, cu bucovineni mândri şi răi. Acum, când mai trec pe acolo, descopăr cu totul altceva. Fabrici, cartiere de case noi şi alte semne de progres economic în ceea ce a devenit între timp oraşul Vicovu de Sus, în centrul Bucovinei istorice şi la marginea nordică a celei rămase sub autoritate românească. Cu vreo 14.000 de locuitori, vreo 10 fabrici, toate apărute după 1990, şi un simţ rar al responsabilităţii.

Citește tot articolul

Iluzia patetică a unei „ţări normale”

Am auzit deja de prea multe ori în jurul meu sau la televizor expresia „într-o țară normală așa ceva nu e posibil”.

Cei care folosesc expresia : I. se plâng că România nu e o țară „normală” şi II. sugerează că ei sunt  nişte oameni superiori, care ar trebui să trăiască în mod normal într-o astfel de ţară mitică dar care, din păcate, sunt nevoiți să se sacrifice, demni urmaşi ai ponticului Ovidius, să locuiască pe malul Dâmboviței, să ne arate „calea” şi să îi înveţe pe băştinaşi ce trebuie să facă ei ca să se normalizeze.

Acești soteriologi de cafenea care vor să ne mântuiască prin normalitate dau de înțeles că de vină pentru că țara asta nu arată cum vor ei sunt fie politicienii neghiobi, fie poporul prost, fie în general cei care nu sunt de acord cu ei și  cu normalitatea lor.

Rareori se menționează explicit o „țară normală”, dar se sugerează că statele occidentale dezvoltate – pe care apostolii nornalităţii le știu excepțional de bine din turism pe banii lor sau ai altora, din filme sau de la ştirile pro tv – fac parte din categoria asta.

Citește tot articolul

%d blogeri au apreciat asta: