Cronica lui Mattei din tărâmul Omului

„Prin mine treci spre locul de durere, prin mine pleci spre veşnica jelire, prin mine treci spre gloata care piere. / Mi-a fost dreptatea-ndemn spre făurire: puterea sfântă m-a zidit, instanţă-n cer, suprema minte şi iubire. / Etern trăiesc şi câte sunt substanţă’naintea mea etern au fost create. / Voi, ce intraţi, lăsaţi orice speranţă” (Dante, Infernul)

Numele meu e Mattei. Iar cronica aceasta începe odată cu expulzarea mea din Infern. Infernul de după Paradis, căci calea m-a purtat şi într-acolo, de unde am fost izgonit în urma nemerniciei mele. Căci ființa gânditoare, în nevrednicia sa, nu înţelege fericirea cu care Spiritul Etern, în marea lui milostenie, a înzestrat-o dintru început.

Numele meu e Mattei. Iar în urma răzvrătirii mele nevrednice, iată-mă izgonit şi din Infern. Marele Belzebut, însuşi, m-a însoţit până la poartă, unde mi-a spus aceste vorbe:

„Mattei, înger decăzut, răzvrătit al Infernului, te pedepsesc, în virtutea puterii pe care o am asupra tărâmului veşnicei suferinţe, să trăieşti în tărâmul veşnic-nevrednicului Om, până când vei găsi icoana veşnicei iubiri. Se găseşte în sufletul unei femei, pe care va trebui să o afli singur. Iară când o vei găsi, noi, în păcătoșenia noastră eternă, te vom primi din nou în sânul nostru.

Abia atunci vei înțelege că nu există Infern mai crud decât cel al Omului, că nu există păcat mai mare decât cel al Omului, că nu există suferință mai dureroasă decât cea de a trăi în tărâmul Omului. Dară ține minte aceste vorbe: chiar de vei trece marea fără de sfârșit, păcatele tale te vor ajunge din urmă!”.

Numele meu e Mattei. În urmă cu cinci ani pamântești, am fost izgonit din Infern, azvârlit într-un tărâm al Omului căruia i se spune România. Belzebut nu putea găsi mai rea pedeapsă!

Iată-mă, deci, în ținutul cel mai neprimitor între oameni, unde nicio sămânță nu crește nepângărită, unde niciun rod nu rodește neviermuit. Şi unde trebuie să aflu icoana ascunsă în sufletul unei, horribile dictu!, vulgare femei.

Peregrinările mele începură într-un oraş vicios numit Bucureşti în limba vulgarilor băștinași. O limbă ciudată, amestec de latina vulgata, langua sclavonis şi împrumuturi mai recente din dialectul galo-roman, stricat de barbarisme germanice.

Numele meu e Mattei. Înger căzut, mi-am încropit o nouă viață prin deșertul sufletului omenesc. Începui prin a fi scrib. În niște mari încăperi rău-mirositoare, în turnuri de piatră închegată, cu ferestre mari, fumurii. Locuri ale pierzaniei, cu mulți scribi neștiutori, suflete pierdute, lipsite de cunoaștere şi de focul creației.

Dar nu asta era scopul trecerii mele prin aceste ținuturi. Începui să caut femeia purtătoare de icoană. Şi, după multe căutări, cunoscui o femeie mult iubitoare de semeni, numită δ. Într-o noapte, când îi era somnul mai dulce, o luai şi mă prezentai la poarta Infernului, unde prea-înțeleptul Belzebut mă izgoni cu aceste cuvinte: „Femeia aceasta iubește cu dragostea Omului, trecătoare ca visul nopții. Tu caută icoana iubirii veșnice, neprihănite, netrecătoare”.

Numele meu e Mattei. Iată-mă căutând pe mai departe, în deşertul Omului, izvorul iubirii, pururi nesecat, care satură veşnicul şi lasă însetat trecătoriul. Şi găsii o altă femeie, drept-iubitoare de semeni, ce strălucea ca un smaragd între pietrele fără luciu dimprejur. Se chema η. Şi o dusei şi pe ea, într-o noapte cu lună plină, când somnu-i fu adânc, la Belzebut.

Şi prea-înţeleptul mă izgoni din nou, nu înainte de a-mi spune, cu milă: „Nu căuta corabia falnică ce străbate mările, ci cată epava ce a supravieţuit deja furtunii, căci ea e cea care, deşi a cunoscut pierzania, nu s-a lepădat de apă”.

Numele meu e Mattei. Am căutat din nou, mai cu râvnă, femeia purtătoare de icoană. Pedeapsa mea în tărâmul omului valah se prelungise mult, trecuse deja o veșnicie, chiar dacă în anii pamântești au fost doar câțiva ani. Nu am avut ghes până într-o seară, când, pe neașteptate, un geamăt răzbi din întuneric.

Mă îndreptai fără răgaz înspre voce şi văzui, ca o nălucă în noapte, o femeie înaltă de vreo patru picioare şi jumătate, într-o baltă de sânge, cu un prunc abia-născut în brațe, sub o icoană luminoasă pe care scria, în limba stricată a locului : „MATERNITATE”.

Am condus-o acasă, era o femeie fără vârstă, o chema  λ, născuse în curte, nu avea bani pentru moașă, o azvârliseră afară. Fusese abandonată de bărbat pe când era gravidă, trăia într-un imobil insalubru cu zece caturi. Era cea mai năpăstuită ființă din lume, şi totuși nu m-a lăsat să plec până nu am mâncat din puținele merinde pe care le avea.

Înainte să plec, am simțit brusc ceva, ca o străfulgerare. Am simțit icoana; căci de văzut, ochii nevrednici nu puteau să o vadă. Era în ea. Icoana mă găsise; eu, nedemn de’asemenea lumină.

Numele meu e Mattei. Voi nu mă puteți înțelege. Ochii voștri văd, dar mintea voastră nu pătrunde. Dar eu vă las, totuși, această mărturie. Căci am fost aici. Şi am rămas.

MATTHAEVS ANNO DOMINI MMXI

Anunțuri

Despre Franck
My name is Franck. With F from freedom. I'm not saving anyone. I don't forgive anyone. And I don't hate anyone. I'm just surviving to something people usually call "life".

3 Responses to Cronica lui Mattei din tărâmul Omului

  1. camelia says:

    Unii ochi nu au acel văz desăvârşit şi pur, au doar iluzia descoperirii. Un căutător, rătăcind pe tărâmuri de dorinţe şi iluzii, sub imperiul lor, nu poate oricând afla, unele lucruri neputând fi căutate, ci atinse prin revelaţie. Uneori primim ceva ca expresie a unui har despre care nu aveam însă habar. Purul nu poate fi căutat; ca real sau adevăr, el nu ne poate fi decât revelat. Trebuie să ai credinţa în el, credinţa că el există, fără a fi nevoie să îi simţi sub degete, să îl poţi pipăi, precum Orfeu făcut-a cu Euridice, întorcându-şi privirea, vrând să vadă dacă a fost aievea şi nu o iluzie existenţa acesteia.

    • Franck says:

      „Ce que les hommes d’autrefois ont quelquefois pressenti au travers de leur musique,
      Nous le réalisons chaque jour dans la réalité pratique.
      (…) Nous savons ce que nous devons à leurs rêves,
      Nous savons que nous ne serions rien sans l’entrelacement de douleur et de joie qui a constitué leur histoire,
      Nous savons qu’ils portaient notre image en eux lorsqu’ils traversaient la haine et la peur, lorsqu’ils se heurtaient dans le noir,
      Lorsqu’ils écrivaient, peu à peu, leur histoire.
      Nous savons qu’ils n’auraient pas été, qu’ils n’auraient même pas pu être s’il n’y avait pas eu, au fond d’eux, cet espoir,
      Ils n’auraient même pas pu exister sans leur rêve.”
      (Michel Houellebecq, „Les particules élémentaires”)

  2. Pingback: Intrebare de baraj « (b)Arca lui goE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: