Întoarcerea lui Ulise

.„În cei douăzeci de ani de absenţă, cei din Itaca aveau multe amintiri despre Ulise, dar nu simţeau niciun fel de nostalgie pentru el. În timp ce Ulise suferea de nostalgie, dar nu-şi mai amintea aproape nimic”. (Milan Kundera, „Ignoranţa”)

Şi totuşi, Franck… Putem trăi împreună, ne potrivim… Chiar tu ai spus-o, cândva…. De ce vrei să laşi totul, de ce vrei să pleci?  Nu mai ai pe nimeni acolo, în ţara ta. Tu eşti mai francez ca mulţi francezi, un occidental pur şi dur, viaţa ta e aici. Ce vei face acolo, în ţara ta îndepărtată?

Franck a admirat întotdeauna sinceritatea din ochii ei. Nişte ochi cu o culoare ambiguă, între albastru şi gri. O moştenire celtă, dată fiind originea ei bretonă. Acei ochi nu minţeau niciodată. Dar privirea ei durea, câteodată, mai mult decât poate un bărbat să suporte.

Trebuie să plec. Trebuie. Poţi oricând să vii să mă vezi, ştii bine. Un om trebuie, uneori, să facă ceea ce trebuie să facă. Ştiu că ţi-e greu să înţelegi, dar… o să înţelegi, Sandrine. O să înţelegi.

*  *  *

Franck şi-a dat seama repede că ţara în care s-a întors nu mai e ţara lui. Vechii prieteni nu l-au întrebat niciodată: cum ţi-a fost, ci întotdeauna: cum e acolo? Când le povestea, adică atunci când le spunea adevărul, îl detestau. Le strica prejudecăţile şi le distrugea visurile: aici e nenorocire, acolo e raiul!

A hotărât repede să îi părăsească pe toţi cei pe care îi cunoscuse şi să îşi facă cunoştinţe noi. Evita să spună că a fost dincolo. Le spunea doar că a fost plecat o perioadă. Şi şi-a ales o meserie nouă. O meserie pe care o cunoscuse din partea cealaltă a oglinzii.

A cunoscut şi alte lucruri. Femeile din ţara lui în primul rând. Cunoscuse puţine înainte să plece. Nu-şi mai amintea mare lucru despre ele. Cele pe care le cunoştea acum îl contrariau. Obişnuit cu un anumit tip de sinceritate, îşi dădea seama că aici sinceritatea lipsea aproape cu desăvărşire.

Relaţiile personale erau un mare regat al minciunii. Mai devreme sau mai târziu, minciuna înseamnă reproşuri, invective, violenţă, despărţire. Dar, în acelaşi timp, era o viaţă nouă. O viaţă cu care nu era obişnuit. Faţă de relaţiile contractuale de dincolo, aici exista pasiune. Prea multă pasiune, uneori.

*  *  *

A meritat, Franck? A meritat să te întorci aici, în ţara ta? Nu ştiu, Sandrine. Tu ai putea trăi aici? Nu ştiu. Poate, alături de cineva. Alături de tine, dacă aş şti că mă mai vrei. Alături de cineva care să mă iubească. Atunci poate aş face pasul ăsta.

E prea târziu pentru noi, Sandrine. Ştii bine asta. Nu îmi pare rău că m-am întors, nu îmi pare nici bine. A fost alegerea mea şi mi-o asum. Căci nu e important unde alegi să trăieşti, ci pentru ce alegi să trăieşti. Atunci, acum, întotdeauna.