Liiceanu Vs. Müller, sine ira et studio

Ce am reținut eu din disputa asta publică

ACT I Confessio

<<Gabriel Liiceanu îşi  scoate şcolăreşte notiţele. Tremurul din glas îi trădează emoţia. Pe scaunul ei, laureata Premiului Nobel pentru literatură are pumnii strânşi. Filosoful român propune o temă legată de patrie. Autoarea germană, cunoscută pentru obsesia ei legată de dezrădăcinare, ripostează, în arc: “Aş prefera cuvântul acasă. E cu mult mai mult şi puţin mai puţin”.

Dar patria e limba, insistă amfitrionul de la Humanitas. “Sintagma a fost folosită prea des de emigranţii urmăriţi politic de naţional-socialişti”, precizează Herta Müller, întrebându-se, mai mult pentru sine: “Dacă limba-mi este duşmănoasă, la ce îmi foloseşte?” Tot ea îşi dă singură răspunsul, în aplauzele celor aproape o mie de participanţi: “’Patria este ceea ce nu poţi lăsa, dar nici nu poţi lua cu tine(…) Tâmpita asta de patrie vine cu tine. Nu scapi!”

Gânditorul român incearcă să egaleze avansul, în partida de vorbe de pe ringul de la Ateneu: “Obsesiile dumneavoastră au fost şi ale altora.” Scriitoarea apreciază că aceia care afirmă că au fost ‘minoritari’ în timpul comunismului ar fi trebuit să-şi fi dat drumul pentru a se vedea că sunt ‘minoritari’. Aluzie fină la pretinsa dizidenţă a unora.

După ce povesteşte despre bucuria tinerilor occidentali, pe care i-a văzut într-o seară la Barcelona dansând în piaţă publică, desculţ, fără obsesii, Gabriel Liiceanu nu poate ieşi din corzi. Insistă cu tema trecută pe curat: “A fost o generaţie care nu s-a simţit niciodată acasă în limba ei. Sunt oamenii şi acum traumatizaţi?” Herta Müller punctează: “Timpul lui Franco a trecut” şi aminteşte cum firul cu “acasă” s-a înterupt, “atunci în 1987, când am fost dată afară (din ţară)!  

GL: “De ce sunteţi atât de încrâncenată? Avansaţi pe un drum pe care alţii nu vor să-l avanseze” (Gabriel Liiceanu)

HM: “Eu nu oblig pe nimeni să lectureze cărţile mele. În faţa unei cărţi fiecare se poate simţi individual. Nu ştiu dacă sunt mulţi care vor să se confrunte cu aceste probleme (n.r. cu trecutul dictaturii comuniste). Nu mă mir că sunt atât de mulţi oameni care nu spun că a fost un chin, pentru că este greu să se confrunte cu trecutul lor.

Pentru o societate, dacă nu se discută aceste probleme, ele pun în pericol societatea. Când nu te aştepţi ele ies la suprafaţă’”, gândeşte  cu voce tare, semn că nu se poate elibera de obsesiile, care i-au adus Nobelul. Sigură pe sine punctează din nou: “Au fost oameni care au avut multe privilegii. Nu mă mir că nu recunosc dictatura”.

Urmăresc reacţia sălii. Îngheţ şi uimire. Probabil că multe persoane din public se simt vizate. Dimineaţă, la conferinţa de presă, a precizat: “Urmăritorii mei nu au dispărut în aer. Sunt peste tot.”

Când Gabriel Liiceanu întoarce fila pregătită, invitata gândeşte cu voce tare: “în România n-a fost o dizidenţă organizată, Radu Filipesu sau preotul Calciu Dumitreasa erau singuri, ceea ce nu s-a întâmplat în alte state foste comuniste. În România nu m-am simţit dizidentă. Am vrut să trăiesc normal. Mi-a fost greaţă de nulităţile pe care le-am văzut în fabrică, la poştă…’, a spus Herta Muller.

 Spectacol spun, spectacol urmează. „Limba nu e a scriitorului, ci a celor care nu scriu”, “la poştă, la fabrică, am fost tratată de parcă aş fi fost un căcat”, “scriu pentru că nu pot altfel, trebuie să-mi aranjez viaţa care a trecut, trebuie să-mi pun sub semnul întrebării propriul trecut – ceea ce majoritatea oamenilor din România refuză să facă”, “n-am încotro, n-am vrut să scriu cum n-am vrut să trăiesc în România”.

“Dar aici sunteţi…” zice gazda. “Scriitoare sunt doar când sunt singură cu mine. Aici sunt la circ”.

Hohote de râs.  Şi continuă să acuze cohortele de ceauşişti şi securişti pe care, vorba ei, “dacă îi deranjam mai mulţi”. Un pic de tăcere. “Dar au fost mulţi care au scris…” simte Liiceanu nevoia să completeze. “Eu nu învinovăţesc decât pe cei care au făcut literatură la comandă. Ceea ce vreţi dumneavoastră să laud e prea puţin.” “Sunteţi dizident, eu nu sunt!”

Scriitoarea germană rememorează povara vremurilor când trebuia să meargă la Miliţie să-şi declare maşina de scris. Filosoful de la Păltiniş zice că el nu a s-a dus. “Deci sunteţi disident!” Spre finalul dialogului, care în multe momente este condus de Herta Müller, nu de amfitrionul de la Humanitas, cum mă aşteptam, invitata serii trage concluzia: “Sunt rea. E adevărat. Nu am ce să fac.” >> *

ACT II Justificatio

<<Mi-e silă să mă laud eu însumi cu ce-am făcut înainte de 1989 (un mic exemplu aici). Mi se pare că prea mulţi se bat cu pumnii-n piept, arătându-se viteji după război. În acest moment însă, nu prea am loc de întors. Dar înainte de a-i arăta Hertei Müller că n-am trăit şi n-am scris aşa cum crede ea, vreau să mai zic câteva lucruri principiale.

Mai întâi, că dictatura comunistă din România nu a fost asemănătoare cu cea din Cehia, Ungaria sau Polonia. A fost o dictatură abjectă, primitivă, asiatică. Havel nu şi-ar fi putut scrie cărţile în închisoare la noi căci ar fi fost băgat la criminalii de drept comun şi la homosexuali sau ar fi fost omorât în bătaie ca Gheorghe Ursu.

Teroarea comunistă era concretă ca un miros înspăimântător de cadavru. Nici Dimov, nici Gellu Naum, nici Radu Petrescu, nici Mircea Horia Simionescu, nici Mircea Ivănescu, nici cei mai mulţi optzecişti n-au vorbit direct împotriva sistemului, căci a vorbi direct era sinucidere, cum Herta Müller o ştie foarte bine, căci nici ea n-a riscat. Ei au preferat să reziste în felul lor specific: scriindu-şi cărţile, nefăcând concesii, nealăturându-se corului de delatori şi cântăreţi ai regimului.

Cărţile lor sunt azi mândria literaturii române. Numai cine n-a trăit acele vremuri nu-şi dă seama de valoarea acestei rezistenţe, care n-a fost pasivă, căci a cerut eroism sub presiunea colosală a unui regim care avea toată puterea coercitivă şi exclusivitatea discursului public, şi în spatele căruia era comunismul sovietic, ce părea nemuritor.

Astfel că, la toate reproşurile pe care, singură între toţi cei pe care-i cunosc, Herta Müller mi le face, răspunsul meu ar trebui să fie: „Levantul. Nostalgia. Totul”.

Herta Müller a spus la Ateneu că „cei mai sensibili şi mai inteligenţi au plecat primii din România”. Da, germanii au putut pleca, dar românii, indiferent de sensibilitate şi inteligenţă, au fost împuşcaţi pe graniţe şi pe Dunăre dacă au vrut să fugă din puşcăria românească. Eu nu am avut unde mă duce.>> **

<<S-a pus întrebarea dacă un om ca Mircea Cărtărescu sau ca mine au a-și reproșa sau nu că nu au scris manifeste, că nu s-au alăturat lui Paul Goma sau Doina Cornea. Treaba asta a fost făcută într-un dialog al regimului cu propria lor viață care a mers până acolo. În cazul nostru nu a mers până acolo. Era modul de instalare în viață pe care l-a înțeles Doina Cornea sau Paul Goma. Nu a fost modul meu de instalare. Când făceai un astfel de gest știai că se terminase cariera ta culturală și te îndreptai spre altceva, cel mai probabil spre moarte.

Până la un punct, Herta Muller a avut o traiectorie biografică asemănătoare cu cea pe care am avut-o și o parte dintre noi. Și eu am avut dosar la Securitate, am fost urmărit din 1971, am avut microfoane în casă, mi se intra în casă și, după ce se făceau percheziții, mi se lăsau lucrurile demonstrativ în mijlocul casei. Nu am ajuns la felul de contact fizic pe care l-a avut Herta Muller, în care să primim amenințări fizice directe.

Nu este drept ca Herta Muller, care nu a făcut un gest de protest cât a fost în țară, care a avut șansa să plece în Germania  și a deschis gura abia când a ajuns în cealaltă parte să vină să ne spună că cei buni dintre noi au ales să plece, iar ceilalți au rămas. Noi nu am avut șansa aceleiași alegeri, de a pleca.

Sala de la Ateneu a fost manipulată de o bună actriță. N-aș vrea ca această discuție să capete turnura unor justificări. Nu este vorba a-mi justifica propria viață ci de a înțelege cum am trăit cu toții în acea perioadă.>>  ***

ACT III Comentatio

<<Gabriel Liiceanu este exemplul de manual al acestei tipologii a oportunistului care mimează abil, în funcţie de instanţa la care se raportează, atît conformismul, cît şi subversivitatea. Celebritatea lui din anii 1980 se bazează strict pe debitarea de platitudini filozofice pompoase cu vag iz etno-heideggerian, care evitau orice referire la dictatură şi care permiteau propagandei oficiale să demonstreze larga libertate de gîndire din România.

Direct spus, aşa cum lui Sergiu Nicolaescu i se cedase monopolul filmelor cu potenţial de succes la public, lui Gabriel Liiceanu i se permitea să vîndă en gros filozofie „idealistă“ popularizată. Ceea ce, în condiţiile unei culturi monocrome şi arhicontrolate, nu putea însemna decît succes instantaneu.

Prestigiul cultural acumulat de Gabriel Liiceanu, şi care-l îndreptăţeşte astăzi să fie partener de dialog, în faţa întregii opinii publice, al Hertei Müller, reprezintă, aşadar, dezvoltarea unui capital social acumulat în regimul anterior, cu concursul efectiv al responsabililor comunişti ai planificării culturale.

În plus, ca şi înainte de 1989, popularitatea de azi a lui Gabriel Liiceanu se bazează pe enunţarea de platitudini pompoase care mimează radicalismul moral şi care înlocuiesc în conştiinţa publică gîndirea vie a acelor, puţini, care au avut şi au curajul să meargă împotriva curentului.

Mi se pare tristă integrarea unei scriitoare de o mare autenticitate şi forţă a vibraţiei morale, aşa cum este Herta Müller, în maşina de autocanonizare ca disident şi „rezistent“ a unui personaj care întrupează conformismul moral-intelectual.

Partenerii de dialog ai Hertei Müller, în faţa publicului virtual al societăţii civile româneşti, s-ar fi cuvenit să fie Dan Petrescu. Sau Dorin Tudoran. Sau Daniel Vighi şi Viorel Marineasa, autori extraordinari, care au fost în stradă, sub gloanţe, în tot timpul Revoluţiei de la Timişoara.>> ****

Comentariu de la „Claude Karnoouh” (!?) la articolul lui Caius Dobrescu: „Excelent articol. Dar suntem câțiva care știm de mult că domnul Liiceanu era și este un impostor. În 1986, cu Michael Shafir, eram la un congres internațional al studiilor românești la Avignon (Franța) și domnul Liiceanu a venit din Germania, unde avea o bursă Humboldt (mare disident!), și a lăudat regimul comunist ceaușist datorită faptului că dăduse voie să publice un volum de eseuri ale lui Heidegger… Asta e disidență oare? Liiceanu a fost făcut disident de Monica Lovinescu. De ce? Pentru rezistența cu cultura… Ah! Ah! Ah! e de râs… Care cultură? Niciodată Liiceanu n-a contat în Europa ca heideggerian de calitate!”

<<Eu una cred că (Herta Müller) avea dreptul moral să ne facă reproșuri – este dreptul unui om care nu își poate lua în posesie viața, pentru că undeva, cândva, i-a fost trunchiat dreptul la existență. Aici și atunci. Putem, desigur, să ne supăram pe Herta Müller pentru că nu a rezervat memorialisticii și literaturii judecata ei aspră.

Putem, desigur, să ne supărăm iarăși pe Herta Müller pentru că ne-a cuprins pe toți în același reproș. Și mai putem să ne supărăm pe Herta Müller pentru că a fost ironică din capul locului. Și pentru că zis “căcat” la Ateneu.

Nu ne putem supăra, însă, pentru că a avut o țară de schimb și atunci, nu-i așa, i-a fost ușor? În fond și la urma urmei, ea și-a recuperat viața dintr-un punct din care mai putea încă să o trăiască, au spus cei mai mulți. Pentru că este un contra-argument care ne mută în registrul uman, cu nimic mai prejos, doar că încalcă toate uzanțele dialogului.

Și nici nu-i putem replica de la distanță, excluzând-o din orice răspuns, trimițându-i literatura în minorat. Întâmplător, am citit-o. Nu cred că face literatură mare, eșuează de multe ori într-un patologic liric, temele sunt reductibile una la cealaltă, nu găsești vocația construcției. Dar rămâi, cum eu am rămas, încremenit în fața forței de a recupera, public, iată, gesturi, zile, morți, remușcări. E un fel de a pune limite îndurării umane care o ferește de lamentația în stradă.

Nu cred că cei care i-au dat replică au reușit asta. Au părut deranjați în rutina la care le-au ajuns viețile, au contra-argumentat uman, și-au minimalizat oponentul.>> *****

* Marius Ghilezan, pe bookiseala.ro

** Mircea Cărtărescu, „O nedreptate”, pe evz.ro

*** Gabriel Liiceanu la „2+1”, de pe evz.ro

**** Caius Dobrescu, „Gabriel Liiceanu lângă Herta Müller?”, pe observatorcultural.ro

***** Magda Grădinaru, „De ce ne-am supărat pe Herta Müller”, pe kairost.wordpress.com