Istorie invers
8 octombrie 2010 16 comentarii
Dacă vreţi să vedeţi o mostră de istorie „pe invers”, vă prezint un exemplu elocvent. Deşi, e simplu: amintiţi-vă ce aţi învăţat la şcoală la ora de istorie, inversaţi povestea şi aveţi o idee.
Românii şi Ardealul
„Românii au început să vină în Ardeal în mase mai mari după năvălirea tătarilor, anume în judeţele Hunedoara, Caraş-Severin, Făgăraş şi Maramureş (foarte logic: în sudul şi … în nordul Ardealului! n.r.). La început se aşezau numai pe domenii regale, iar mai târziu, cu permisiunea regelui, şi pe moşiile episcopale şi capitulare.
Doar începând cu domnia lui Ludovic cel Mare (1342 – 1382) puteau efectua colonizări ale românilor şi latifundiarii particulari şi oraşele. Sălaşul (păstoresc) al unui grup mai mare, format din mai multe familii se numea cătun, iar în fruntea sa se afla cneazul. Cneazul deci a adus colonişti, şi pentru acest serviciu a primit pământ de la rege.
O diplomă a lui Ludovic cel Mare din 1350 spune: “acordăm cnezatul, sperând că prin grija lor cu sârg satele noastre de [colonişti] vlahi vor câştiga mulţi locuitori.” ─ Cnezatul a fost o funcţie care se moştenea. În funcţie de mărimea pământului a fost diferit şi rangul cnejilor. Unde erau mai mulţi cneji, a fost ales un voievod, sau şpanul cetăţii a numit un voievod (Hunedoara, Maramureş) şi în acest caz el a fost în legătură directă cu regele.
“Diplomele din secolele al XIV-lea şi al XV-lea denotă, că printre cneji au fost foarte mulţi oameni agresivi. Se întâmpla de nenumărate ori să atace unul casa celuilalt, să dea foc casei şi să răpească obiectele mai valoroase. Omuciderea, incendierea şi aducerea de prejudicii proprietăţii străine este la ordinea zilei printre ei.
Episcopul de Transilvania a reclamat de mai multe ori, că cnejii care locuiesc pe moşii episcopale şi capitulare să vândă ogoare, terenuri de cosit, de parcă acestea ar fi proprietatea lor; îi apasă pe cei supuşi lor cu sarcini noi, mai mult, vreau să scape de autoritatea moşierului până şi cu puterea unor ameninţări” (Jancsó 1931)”.
Mihai Viteazul
„La 28 octombrie 1599 Mihai Viteazul a învins în bătălia de la Şelimbăr armata principelui ardelean şi a intrat în Alba Iulia. Aici a convocat dieta, la care a declarat că el a venit în Ardeal din însărcinarea regelui Rudolf, în calitate de locţiitor al acestuia şi căpitanul general al ţării. Statele şi ordinele ardelene i-au depus jurământ lui Rudolf şi lui Mihai, ca locţiitor al regelui. Mihai a refăcut vechea libertatea secuiască, pentru că avea nevoie de virtuţiile şi calităţile lor militare, dar n-a adus nici-o schimbare în situaţia ţărănimii române.
În vara anului 1600, Mihai l-a alungat pe voievodul Moldovei şi s-a înscăunat pe sine însuşi pe tronul Moldovei. Regele Rudolf însă 
n-a avut încredere în loialitatea lui Mihai şi l-a trimis în Ardeal pe generalul său Basta, în calitate de emisar regal, pentru a prelua ţara în numele lui. Basta s-a unit cu maghiarii nemulţumiţi din Ardeal şi în bătălia de la Mirăslău din 18 septembrie 1600 l-a învins şi l-a alungat din Ardeal pe Mihai.
După aceasta, oastea moldovenească, ajutată fiind de polonezi, l-a alungat pe Mihai nu numai din Moldova, dar şi din Muntenia. Mihai a fugit la Viena. La începutul lui 1601, statele şi ordinele dietei ardelene l-au rechemat pe tron pe principele Báthory Zsigmond. Faptul a contravenit voinţei Vienei şi l-au trimis pe Mihai în Ardeal, ca el, unindu-se cu Basta, să-l alungă pe Zsigmond. În bătălia de lângă Guruslău, trupele ardelene au fost învinse. Mihai însă, pentru a se putea menţine în Ardeal, a început negocieri secrete cu turcii.
Aflând de acestea, la 19 august 1601, oamenii lui Basta l-au omorât pe Mihai, în tabăra acestuia lângă Turda. Statele şi ordinele ardelene, nemulţumite de dominaţia lui Basta, l-au ales ca domnitor al Ardealului pe Székely Mózes, care l-a izgonit pe Basta din Ardeal. Basta însă l-a chemat în ţară pe Radu, voievodul Munteniei, care a învins trupele lui Székely Mózes în bătălia de lângă Braşov, însuşi Székely Mózes găsindu-şi moartea în bătălie. Basta a mai domnit după aceasta încă patru ani în Ardeal.
Perioada de cinci ani dintre 1599 şi 1604 a fost cea mai tristă epocă din istoria Ardealului. Trupele lui Mihai şi mercenarii lui Basta au trecut ţara prin foc şi sabie, depopulând după fiecare bătălie câte o regiune: “Au tăiat fâşii din pielea spatelui oamenilor, au întors capul copiilor, încât le ieşeau ochii din orbite”. În decursul acestei jumătăţi de deceniu, populaţia ţărănească maghiară din judeţele Szilágy, Szolnok-Doboka, Kolozs şi Alsó-Fehér (Sălaj, Dăbâca, Cluj, Alba) “a devenit dintr-un bloc compact şi continuu o serie de grupuri mai mici sau mai mari de enclave etnice”.
În schimb, românii care trăiau în zonele montane erau în general în siguranţă, asfel încât în această perioadă acolo au luat fiinţă noi sate româneşti. Numărul românilor a crescut, mulţi au coborât în văi să cultive pământul. Interesul moşierilor a fost aşezarea lor, de aceea le-au oferit diferite avantaje. În marea parte a secolului al XVII-lea au venit bejenari români şi din voievodate, dar aceştia nu s-au sedentarizat, ci au umblat peregrinând în toate părţile, ceea ce a făcut să scadă mult nivelul siguranţei publice”.
„În jur de 1700, numărul românilor din Ardeal a atins cifra de 250.000, pe când în ţară trăiau 150.000 maghiari şi 100.000 de saşi. Pe baza conscripţiei fiscale din 1721 se poate calcula că 48% din populaţie era românească, 36% maghiară şi 15.6% germană; la sfârşitul secolului al XVIII-lea: 56% români, 28% maghiari şi 12% germani.
“Cel mai important motiv al strămutării românilor a fost domnia inumană, nemiloasă a voievozilor şi boierilor moldoveni şi munteni, de sub care bietul iobag român s-a refugiat până şi sub dominaţia turcească, dacă putea. După istoriografii români, sub turci iobagul român plătea doar haraci; moşierul său – spahi – plătea dări, pe când acasă, sub voievozii săi naționali, gemea mereu sub povara celor mai mari jafuri, pretenţia unor sume şi contribuţii în natură (alimente) tot mai mari.
De sub această domnie ´naţională´ s-a refugiat peste Dunăre, pe pământ turcesc, dar, desigur, cu mult mai dragă inimă în Ardeal, care pe atunci, cu relaţiile sale consolidate, paşnice şi cultura sa superioară a fost o adevărată ultimă fortăreaţă a civilizaţiei europene, la marginea asupririi româneşti, turceşti, ruseşti.” (Nicolae Iorga, Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen. Gotha, 1905, passsim)”.
Horea, Cloşca şi Crişan
„Populaţia românească din Munţii Apuseni era într-o situaţie materială mai favorabilă, decât ceilalţi locuitori români ai Ardealului. Puteau folosi liber pădurile, au avut drept de crâşmărit, etc. Statul însă strângea impozite mari, abuzurile erau frecvente şi fiindcă organele executive ─ funcţionarii judeţului, etc. ─ erau maghiari, ura poporului s-a întors împotriva maghiarilor. Împăratul Iosif al II-lea voia să introducă un nou sistem fiscal, fapt care a necesitat conscripţia populaţiei. Iar pentru apărarea ţării, ca o pregătire a întăririi trupelor grănicereşti, a făcut şi conscripţia populaţiei comunelor din zona graniţei.
Noua conscripţie a fost înţeleasă de români, că regele vrea să facă soldaţi din întreaga populaţie, deci îi va elibera pe iobagi (Jancsó, 223). Nobilimea a vrut să împiedice aceasta. În situaţia încordată care s-a creat, a izbucnit răscoala pe teritoriul domeniului regal (erarial) de la Zlatna.
Iobagii regali de acolo au fost la început păstori şi plăteau cunoscuta quinquagesima ovium (fiecare al 50-lea cârlan şi o oaie cu miel) şi o piele de animal sălbatic regelui, respectiv, mai târziu, principelui Ardealului. La sfârşitul secolului al XVIII-lea plăteau deja o taxă redusă statului. Această taxă însă a fost majorată în 1775 de curtea de la Viena la aproape de trei ori mai mult ca înainte, apoi s-a mai luat de la populaţie şi dreptul de crâşmărit.
N. Densusianu, Revoluţia lui Horea, Bucureşti, 1884, 163-171 scrie printre altele despre acest masacru: “În furia lor, ei [ţăranii] nu cruţau nici femeile, nici copiii domnilor lor, şi executau într-o formă pe domnii lor feudali, cum şi pe aceia cari nu aveau nici un iobagiu. Revoluţiunea nu era numai în contra nobilimii, ci era în contra întregului element unguresc”.
Au fost ucişi nu numai nobili, dar şi ţărani români şi chiar cîţiva popi de rang mai înalt, care au sugerat cumpătare celor care distrugeau totul (Cadzow, 139). Din ordinul lui Iosif al II-lea, răscoala a fost înăbuşită de armata austriacă la mijlocul lunii decembrie. Şefii au fugit; Iosif al II-lea a pus un premiu de 300 de galbeni celui care îi prinde. Aşa s-a şi întâmplat, şi la 28 februarie 1785, la Alba Iulia au fost traşi pe roată Horea şi Cloşca; Crişan s-a spânzurat în temniţă.
Cea mai mare însemnătate istorică, tragică, a răscoalei ţărăneşti de la 1784 constă în faptul că a întărit în masele româneşti conceptul de “maghiar rău”, şi pentru prima dată a transformat astfel un antagonism în esenţă social, într-unul de natură naţională”.
Revoluţia de la 1848
În primăvara anului 1848 au izbucnit revoluţii în Europa întreagă împotriva absolutismului, pentru eliberarea iobagilor, pentru libertatea presei. După revoluţiile din martie de la Paris şi Viena, revoluţia a izbucnit, la 15 martie, şi la Pesta.
Ambele partide ale maghiarilor din Ardeal, liberalii şi conservatorii, au elaborat un program comun, al cărui prim punct a fost unirea cu Ungaria. (Dar dintre conservatori mulţi nu au fost de acord cu aceasta.) Românii s-au împotrivit vehement unirii, iar printre saşi au fost unii care s-au declarat de acord cu unirea, dar în ultimă instanţă au acţionat împotriva ei.
Dieta convocată pe data de 30 mai la Cluj a declarat uniunea. Tot acolo, prin articolul al IV-lea, s-a desfiinţat iobăgia. 70 -80% a ţărănimii, în total 974.846 de oameni au primit în total 921.430 de hectare, ceea ce constituia partea mai mare a terenului agricol arabil. 80% a acestui pământ a ajuns în posesia ţăranilor români. Prin această măsură s-a născut proprietatea agricolă naţională românească.
În 1842 Stephan Ludwig Roth a proclamat revendicările saşilor. La 1844 a fost înfiinţată la Sibiu o şcoală de drept, profesorii căreia au predat într-un puternic spirit naţional german, ungarofob. Această şcoală a avut un mare rol în faptul că în revoluţia dela 1848 saşii s-au întors împotriva maghiarilor, în ciuda faptului, că braşovenii voiau uniunea Ardealului cu Ungaria.
Românii au convocat pe data de 15 mai o adunare naţională la Blaj, sub preşedinţia episcopilor, vicepreşidenţi fiind Simion Bărnuţiu şi Gheorghe Bariţiu. Din Muntenia au venit numeroşi delegaţi; numărul ţăranilor a fost de mai multe zeci de mii. Bărnuţiu a formulat revendicările celor adunaţi, printre care figura recunoaşterea românilor ca naţiune şi împotrivirea faţă de uniunea cu Ungaria.
Guvernământul General a desfiinţat comitetul, însă mulţi membri ai acestuia s-au mutat pe teritoriului regimentului I român de grăniceri. Acesta, precum şi regimentul de grăniceri de la Năsăud a declarat că nu recunoaşte competenţa ministerului de război ungar. A cauzat alte tulburări recrutarea de noi soldaţi. Românii au sabotat această recrutare.
La a doua adunare de la Blaj, Avram Iancu a apărut în fruntea a 6.000 de moţi înarmaţi; aici a fost stabilită organizaţia militară a românilor. La 2 octombrie generalul austriac Puchner a recunoscut Comitetul Naţional Român drept unicul reprezentant legal al românilor şi a încheiat alianţă cu comitetul.
Maghiarii s-au înarmat dintr-o pornire de autoapărare. Atunci austriecii au dispus dezarmarea trupelor de voluntari maghiari, executarea acesteia încredinţând armatei regulare şi forţelor armate ale comitetului român. Prin aceasta a izbucnit în Ardeal războiul civil.
La Lutiţa s-a ţinut la 15 octombrie o Adunare Naţională Secuiască, sub conducerea preşedintelui Guvernământului General, contele Mikó Imre, la care au fost prezenţi 60 de mii de oameni. Trupele secuieşti organizate în mare grabă au luptat vitejeşte la început, dar până la urmă au fost înfrânte la Târgu Mureş. După aceasta n-a rămas armată ungurească în Ardeal şi răsculaţii români s-au năpustit asupra populaţiei maghiare. La Sângătin au fost omorâţi 130 de maghiari de mulţimea de cca zece mii de oameni, strânşi şi aţâţaţi de Comitetul Naţional Român (Kosztin 1998).
La Ighiu au fost masacraţi 176 de familii ungureşti, iar în zona Blajului 400 de oameni. Vinţul de Jos a fost încercuit de răsculaţi, care i-au somat pe localnici să se predea. Aici însă românii din localitate n-au fost împotriva ungurilor şi cele două comunităţi au încheiat o inţelegere de pace, în încheierea căreia au jucat un rol însemnat popii români din localitate, Muntean şi Cornea: “în tot parcursul vremurilor de restrişte … i-au îndemnat tot timpul pe credincioşii lor … la respectarea marii porunci a iubirii aproapelui”.
Cele mai sângeroase evenimente au avut loc într-o zonă cuprinsă de localităţile Turda – Mediaş – Sibiu – Deva, care după plecarea armatei imperiale a încăput pe mâna răsculaţilor, conduşi de prefecţi români. Aiudul a fost ars; după atac au fost numărate 800 de cadavre de unguri ucişi. Au fost distruse arhiva, biblioteca, colecţiile episcopiei reformate.
În împrejurimile comunei Şard, românii lui Avram Iancu au omorât 3.000 de unguri ─ bărbaţi, femei, copii. La Zlatna au fost ucişi 700 de oameni. Astfel a fost distrusă populaţia maghiară a Zlatnei. “La Alba Iulia un meşter ceasornicar pe numele Megai a fost fript de viu, moşierului de la Dâmbu i-au fost tăiate mâinile şi picioarele cu fierăstrăul şi băgat în pământ până la mijloc. La Năsăud, ungurii au fost legaţi de pari şi omorâţi prin torturile cele mai felurite. La Bărăbanţ, lui Baranyai Károly i s-a tăiat cu fierăstrăul ─ sub ochii soţiei şi a fetei sale ─ braţul şi capul, soţia fiind silită să ducă capul soţului înfipt pe un par la Blaj, însoţită de întreaga hoardă de tâlhari”.
Primul Război Mondial, Unirea
În martie 1919 la Budapesta a fost proclamată Comuna. Armata acesteia n-a putut ţine piept atacului românesc şi la 4 august armata română a intrat în Budapesta. Generalul H.H. Bandholtz, membrul american al misiunii militare al aliaţilor, în memoriile sale (An Undiplomatic Diary, New York, 1933) a descris istoria demontării fabricilor şi a devastărilor neînfrânate. Pe baza acestuia scrie Horthy Miklós în Memoriile sale (ed. II., 1974, 115):
“Dacă el [Bandholtz] nu apare la timp, personal, cu cravaşa în mână, în palatul regal, acesta este negreşit golit. În faţa Muzeului Naţional au apărut deja camioane româneşti, care aşteptau doar să fie încărcate; muzeul a fost salvat de devastare numai prin faptul, că generalul a sigilat uşile lui în numele aliaţilor”.
La conferinţă de pace de la Paris, şeful delegaţei române, Ionel Brătianu, a făcut apel mai întâi la dreptul istoric, afirmând că graniţele României se întindeau odinioară până la Tisa şi că maghiarii s-au aşezat printre ei cu forţa armelor; a dat o cifră falsă, mult sub cel real, al maghiarilor; până la urmă însă “a făcut apel exclusiv la pretenţiile de anexiune teritorială bazate pe înţelegerea secretă de la Bucureşti din 1916” (Marschalkó 1960).
Au fost însă şi în Europa Occidentală politicieni, care au avut un unghi de vedere mai larg. Astfel, de pildă, Charles Danielou, care în raportul său prezentat parlamentului francez despre tratatul de la Trianon, a constatat: “am avut şi o altă posibilitate: menţinerea imperiului Habsburgic.” *
* Alain DU NAY, „Români şi maghiari în vârtejul istoriei”, 2001, Editura Matthias Corvinus, Buffalo – Toronto
Despre Franck
Cealaltă Lume 
Alain DU NAY nu exista. Este ciudata folosirea sa aici ca sursa bibliografica. DU NAY este un pseudonim (de la Dunare, al Dunarii) folosit pentru publicarea mai multor carti de „istorie adevarata”, pentru „educarea” romanilor din Transilvania. Eu am pus personal mana pe cateva mii de exemplare din cartile lui Du Nay la Oradea. Toate publicate in SUA si Canada si toate raspandite in tara prin studentii unguri. Materiale de propaganda, fara vreo relevanta dpdv istoric.
Mai mult, se pare ca Du Nay este chiar un ungur din Romania. Iar cartile sale, materiale de propaganda maghiara.
Deci, stick to the classics 🙂
Nici nu ma gandeam ca o fi vreun „quebequois”, stiam ca e maghiar, de altfel referintele bibliografice sunt edificatoare: istorici maghiari revizionisti sau pasaje scoase din context ale unor istorici romani. Exemplu : Ovid Densusianu, folosit incorect de acest Du Nay. O. Densusianu presupunea, pe baza unor criterii lingvistice, in „Istoria limbii romane” (o am in biblioteca) scrisa in … 1901 (intre timp lingvistica si arheologia au evoluat mult), ca limba romana s-a format la sud de Dunare, in fostele provincii ilirice (deci Serbia si Croatia de azi). Densusianu RESPINGE insa ideea depopularii totale a Daciei dupa retragerea aureliana, considerand teoria roesleriana lipsita de fundament. El considera, totusi, ca doar intr-o parte a fostei Dacii (Oltenia, sud-vestul Transilvaniei si Banatul) populatia daco-romana s-a mentinut, aducand unele argumente lingvistice valabile pentru epoca respectiva, in care lipseau izvoarele arheologice.
Cat despre faptul ca il folosesc drept sursa, in niciun caz, am dat doar o mostra: cred ca tipul asta de compilatie de surse dubioase si citate trunchiate este ridicol. Au fost insa si istorici romani care s-au compromis cu astfel de metode, nu au inventat ungurii roata, sa ne intelegem. Insa e bine sa stim ce avem in fata: m-am contrazis odata cu un maghiar plin de astfel de idei in cap, pe care le considera adevar absolut!
Am inceput sa citesc articolul in speranta ca aflu ceva nou… L-am citit pana la sfarsit, dar l-am „consumat” cu un gust amar… Sfarsitul mi-a dat certitudinea ca se bazeaza numai pe surse maghiare. Deci cum ar veni, e versiunea lor. Cel putin acum o stiu si pe aceasta… Se vorbeste numai de atrocitatile romanilor fata de unguri, ei sunt saracii nevinovati, nici o vorbulita cum au fost tratati iobagii romani din Transilvania de natiunile „scanului cu trei picioare”.
Avand o mama sasoaica (a doua mea mama), imi petreceam vacantele in satul ei natal, pe langa Brasov. Cu o prietena buna, din joaca, din discutii, am ajuns la istorie. Cand i-am povestit de acest scaun si ca romanii din Transilvania erau tratati foarte urat, pana in secolul XX, trebuiau sa doarma cu vitele si porcii in grajd, s-a suparat pe mine, ca asta e „adevarul romanesc”, ca invatam numai prostii la scoala.
In vacanta urmatoare a venit la mine si s-a scuzat ca nu m-a crezut. I-a povestit cuvintele mele unei rude, un sas batran. El a ras de ea si i-a zis ca am dreptate, chiar el insusi a vazut-o cu ochii lui, fiind copil…
Asta spune totul despre „adevarul ardelenesc” pe care inca il mai invata anumite minoritati de pe aceste plaiuri.
Franck, bun titlu: „Istorie invers”.
Mari, povestea ta ma face sa zambesc, desi tonul tau e unul trist. Natiunea a patra din “scanul cu trei picioare” s-a dovedit, in ciuda aparentelor, capabila sa devina natiunea numarul 1 in acest spatiu, la care, din 1918, se raporteaza toate celelalte. Dominat-dominator, e un joc pervers. Noi am ajuns greu sa dominam acest spatiu pentru ca am avut o problema de … elite. A domina nu e insa suficient, e nevoie sa si cream ceva. Deocamdata, orasele noastre transilvane sunt creatia ungurilor si sasilor, de aici si aroganta lor. In afara de catedralele noastre marete si de cartierele de blocuri comuniste, nu am lasat, inca, urmasilor nostri ceva trainic si valoros in Transilvania sau Bucovina. Dar cred ca in urmatorii 20 de ani, tocmai datorita dezvoltarii economice, vom reusi sa schimbam definitiv situatia. Logica economica implacabila. E, oricum, ultima noastra sansa – à prendre ou à laisser.
As avea multe povesti si datorita faptului ca matusa mea locuieste de zeci de ani la Targu Mures… ;)… Da, e un ton trist, dar, pe de alta parte, rad cu al doilea ochi. Sasii nu sunt nemti si maghiarii nostri nu sunt unguri – sa treci granitele romanesti si vei vedea – daca nu ai vazut pana acum… Sunt ridicoli. Germania nu vrea sa stie de sasi si Ungaria nu vrea sa stie de Transilvania – au alte dureri. Exact cum spui: „proiect politic mort în faşă”. Sasii au ajuns in Germania si au constatat ca sunt nemtii de clasa a 3-a, deci isi pastreaza traditiile si limba – din Romania… Maghiarii trec granita, li se spune „tigani” si se intorc inapoi in Romania, ptr. ca aici au mai multe drepturi decat intr-o alta tara europeana, ca minoritate. Si asa ajung iar la cuvintele mele: „Nu-ti place?! Du-te!… Ai revenit? Tine-ti fleoanca!”
Da, am observat chestia asta legată de sentimentul penibil pe care îl trăiesc de multe ori ungurii noștri în Ungaria, se întorc de cele mai multe ori cu coada între picioare și lecuiți de „sentimentul maghiar”. Am văzut la TV în urmă cu câteva luni – era pe TVR, cred că la emisiunea în limba germană, dar nu sunt sigur – un reportaj cu un șvab de prin Satu Mare, cam la 55-60 de ani, care își petrecea serile cu prietenii lui români, degustând o pălincă la un joc de cărți. Era un personaj savuros, director la Direcția județeană de drumuri și poduri, care avea aproape toate rudele în Germania. Întrebat de ce nu a plecat și el, a răspuns zâmbind : „De ce să plec? Aici sunt „Domnu’ Director”, lumea mă respectă, am prieteni buni, trăiec bine. Am fost în Germania, știu cum e, acolo sunt doar un nenorocit de emigrant din România>>”. Avea o mare siguranță de sine, era împăcat cu alegerea pe care o făcuse și chiar mândru de ea. Am cunoscut în ultimii ani mai mulți străini stabiliți în România, e chiar tonic să vorbesc cu ei, majoritatea sunt foarte mulțumiți să trăiască aici – ei știu toate defectele acestei țări, dar și avantajele ei, și a fost alegerea lor să fie aici. Ei nu se miră că m-am întors. Trezesc, însă, de multe ori reacții de dezaprobare de la tot felul de fătuci dezgustate de stat în România și care îmi spun: cum să te întorci în România, nu vezi ce-i aici?
Asa se explica sentimentul de „superioritate”, aroganta, dispretul si deseori chiar violenta verbala a multor unguri fata de romani! Daca as fi ungur si as citi asa ceva, si eu m-as face partas curentului antiromanesc care circula prin mediile maghiare transilvanene si nu numai. „Ciobani vlahi, venetici, tigani” – sunt niste apelative care, in exprimarile maghiarilor, inlocuiesc din ce in ce mai mult notiunea de roman.
Probabil, pe langa titlu, la sfarsitul epistolei ar fi binevenita si urmatoarea mentiune: „varianta de istorie ungureasca, sau iredentista, chiar rau-voitoare”.
Răzvan, educaţia este o armă politică, acum ca şi în urmă cu 100 de ani. Bolşevicii au luat-o foarte în serios, aşa au reuşit să creeze acel „homo sovieticus” care ne înspăimântă şi în ziua de astăzi. Daţi-mi pe mână educaţia copiilor voştri şi voi crea un monstru după chipul şi asemănarea mea! Oricum, cred că din introducere s-a înţeles despre ce este vorba, este versiunea iredentistă maghiară asupra istoriei. Dar să nu ne prefacem angelici: România a produs, în diferite epoci, istorii cel puţin la fel de ridicole şi de impregnate de mit, e suficient să ne amintim de protocronismul promovat asiduu în anii ’70-’80. care, de altfel, nu e singular în această regiune bântuită de demoni: sârbii au şi ei protocroniștii lor, care pretind că ei sunt originea popoarelor europene.
Nu, nu am de gand sa pun o lumina angelica asupra poporului roman! Dar, fara a fi partinitor, din cate am vazut mai asidue si mai organizate sunt atacurile iredentiste maghiare asupra romanilor, decat invers! Sa inteleg ca ei au fost mai „educati politic” decat ai nostri?… Am auzit, de asemenea, de multe variante exagerate sarbesti, bulgaresti, de autenticitate europeana, chiar tracica, a popoarelor lor! Sunt absolut sigur ca fiecare popor a adaugat mult confetti istoriei sale si a acoperit multe bube negre ce-i stricau imaginea ce si-o dorea afirmata in lume! Unii au reusit mai mult, altii mai putin!… Ca istoria e scrisa de cei puternici, sau de invingatori, sau subiectiva, e lesne de imaginat si de observat, uneori! Mi-ar placea, daca nu te superi, sa aflu si parerea ta vis a vis de istoria poporului roman pe aceste meleaguri! Multumesc!
Răzvan, o să-ţi dau un răspuns lung care nu ştiu dacă se pliază pe concepţiile tale. Am apărut târziu ca „jucători” politici în zona asta. Mult după vecinii noştri bulgari, unguri sau sârbi. Nu e o ruşine, e o adaptare la condiţiile zonei, mult timp un no man’s land, în urma deselor migraţii ale unor populaţii tribale violente şi organizate militar, începute imediat după retragerea aureliană. Pauza asta istorică a durat cam un mileniu, în care se ştiu puţine despre cum erau românii, ce organizare, moravuri şi chiar religie aveau – în mod cert păgânismul a subzistat mult mai mult decât se crede. În 275, când ultimii soldaţi şi funcţionari romani treceau Dunărea, creştinismul era, încă, o sectă orientală oarecare, chiar dacă în expansiune, ca urmare a gravei crize prin care trecea Imperiul începând din prima jumătare a secolului III. E greu de crezut că, în lipsa unui stat, creştinismul se putea dezvolta aici cu adevărat, chiar şi admiţând un misionarism hors normes în aceste ţinuturi barbare. Ajungem în secolul XIV, când se aude din nou despre noi. Moldova era destinată să fie ori marcă ungurească, ori provincie poloneză. Şi a ieşit, malgré tout, o ţară relativ independentă românească, până la tăvălugul turcesc. Ţara Românească ar fi devenit, probabil, o Cumanie sau o anexă ungurească, şi a devenit un jucător independent foarte tenace pentru două secole. Transilvania era deja integrată regatului ungar şi apoi a ajuns un principat unguresc până la reconquista austriacă de la sfârşitul secolului XVII. Lucrurile ajung în secolul XIX, când populaţia era ticăloşită şi boierii inerţi. Un proiect aparent utopic al unei generaţii tenace, cea de la 1848, a ajuns să facă unirea de la 1859 şi un stat care, ajuns independent în 1878, a devenit un factor de stabilitate în regiune. Dar cam atât: la 1900, aproape nimeni nu credea că Transilvania, Basarabia şi Bucovina vor deveni vreodată parte a statului român. 19 ani după aceea, politicienii se frecau la ochi, nevenindu-le să creadă ceea ce s-a întâmplat. Dar nimic nu ar fi fost posibil fără o agregare incredibilă de factori favorabili: degringolada imperiilor ţarist şi austro-ungar din 1918 şi menţinerea unei armate cu o capacitate operaţională decentă. În noiembrie 1918, între Budapesta şi Kiev era o singură armată demnă de acest nume: cea română. Atunci a început ceea ce noi numim unire, dar care, în realitate, a fost doar o operaţiune de anexare militară a unor teritorii fără apărare şi fără conducere politică. Fără prezenţa diviziilor româneşti în Ardeal, Bucovina şi Basarabia şi fără haosul provocat de revoluţia bolşevică, nimeni nu s-ar fi gândit să „se unească” cu Regatul României. Standardul de viaţă din Transilvania şi Bucovina era atunci semnificativ mai ridicat decât în Regat. Al Doilea Război Mondial a fost un recul strategic: striviţi între Hitler şi Stalin, am ieşit rău. Dar nu cel mai rău. Marii perdanţi ai secolului au fost germanii, fără discuţie: au pierdut tot ceea ce ar fi putut pierde ca teritorii pur germane, şi-au salvat însă economia, într-o conjunctură favorabilă şi cu sprijin american – nu dezinteresat, că începuse războiul rece! În regiune: Bulgaria a pierdut marile mize: Macedonia şi Kavala, ce îi asigura ieşirea la Mediterana. Serbia, care în 1989 era o putere regională – prin Iugoslavia – şi se gândea să anexeze Banatul românesc, a rămas un mic stătuleţ umilit şi fără viitor, iar Ungaria a pierdut două treimi din ce avea în 1918. Ucraina e România din 1919: frontiere lungi dar cu multe minorităţi şi stat foarte fragil, strivit între Rusia şi Occident. Lucian Boia avea dreptate când spunea că România de la 1939, cu 30% minorităţi, era mult mai puţin stabilă decât cea din 1990, cu 10% minorităţi şi în care oraşele transilvane, majoritar ungureşti la 1918, se românizaseră. Mă amuză, de altfel, isteria cu Ţinutul Secuiesc: nu există niciun pericol, este un proiect politic mort în faşă, bun doar de agitat orgoliul unor maghiari, dar care nu are resurse să devină altceva. De altfel, se pliază pe organizarea administrativă a statului român şi nu are un mare ecou în populaţia secuiască. Avem un instinct de conservare uriaş: cel care ne-a ţinut în păduri o mie de ani, ne-a făcut să ne adaptăm cu turcii şi cu ruşii, ne va face să ne adaptăm şi cu occidentalii. Nimeni nu ne înţelege, rămânem o enigmă, dar una tenace. În acest moment, după doi ani de criză, suntem aici: suntem singura economie încă în picioare din regiune, mai mare decât cele ale Bulgariei, Serbiei, Macedoniei, Muntenegrului şi Albaniei la un loc, mai mare decât cea a Ungariei sau a Ucrainei. Doar Ungaria ne depăşeşte la standard de viaţă. Căderea Greciei face din economia românească a doua ca mărime din Balcani, după Turcia. Pentru Bulgaria, Serbia şi R. Moldova, suntem în primii trei parteneri comerciali – i-am depăşit pe turci, pe greci şi pe unguri ca penetrare comercială în zonă. Nu stăm chiar aşa rău – reformele dureroase din ultimii doi ani vor fi apreciate la justa valoare abia peste 10 ani, şi spun asta ca economist. Poate a durat prea mult, dar era, cred, inevitabil. A durat 20 de ani să ajungem la un model al nostru relativ viabil. Criza are şi părţile ei bune. Peste 20 de ani nimic nu se va petrece între Kiev şi Viena fără implicarea noastră. Sunt gata să pariez pe asta. Dar trebuie să învăţăm să nu ne mulţumim cu puţin, ca în 1919, şi să fim ofensivi. Eu, unul, aşa sunt. Şi am trăit mult timp în Occident. Ei aşa au reuşit. O să scriu în curând un material şi despre scutul antirachetă făcut cu americanii, că văd că se discută tot felul de aiureli prin presă. Numai bine!
Asta e un sumar rece… Dar la sfarsit iti dau dreptate. Romanii nu-si dau seama de ce putere au si pot avea. Nu stiu ca le merge mai bine decat altor tari din jurul lor. Se uita mereu la vest si casca gura, uitand de potentialul lor. Altundeva e mereu mai bine… Eu, traind in acest vest, zic: niciunde nu e mai bine decat acasa… E sufletul roman care te trage inapoi… E tot ce avem.
Mari, e într-adevăr un sumar rece. Unul mai cald presupune o altfel de stare spirituală, pe care eu nu o am, cel puțin nu în acest moment. Și ar fi fost și mult mai lung. Te înțeleg – sau cred că te înțeleg – în legătură cu sentimentul pe care îl ai în legătură cu vestul – am trăit și eu ani buni în Occident, a fost o experiență utilă pe plan profesional, am scăpat de orice complex național / profesional etc, dar … nu am putut niciodată numi țara de adopție „acasă”. M-am întors de câțiva ani în România, nu mi-a fost greu să mă readaptez, eram tânăr, trăiesc decent, mă simt bine. Am refuzat, de altfel, relativ recent două oferte de muncă din Occident. Suntem altfel și avem alte căutări în viață, important e să ne găsim locul și, cum spuneai tu atât de bine, să nu ne uităm mereu la vest și să nu căscăm gura. Am fost în țări în care se trăiește mult mai prost decât în România și în care oamenii nu se plâng atât. Eu simt că mi-am găsit locul, cel puțin sunt împăcat cu mine însumi și cu alegerile făcute în viață.
Nu stiu ce anume te-a determinat sa afirmi ca raspunsul tau nu s-ar plia conceptiilor mele. Dar, da, trebuie sa recunosc, pe masurile mele oarecum nationaliste, nu pot spune ca se pliaza pe de-a intregul raspunsul tau. Asta nu ma impiedica insa sa iti multumesc pt rastimpul acordat. Evident ca nu scoala a fost izvorul tau de inspiratie in expunerea celor de mai sus…:) cel putin nu cea romaneasca… Numai bine iti doresc si eu, si Dumnezeu sa ne ajute pe fiecare sa ne gasim drumul catre ceea ce trebuie! Keep in touch!
Naționalismul este o formă de iubire, atât timp cât rămâne așa e în regulă. Însă fără platoșa adevărului, naționalistul devine cel mai mare trădător, atunci când i se pare că este trădat în iubire. Nu cred că patriotismul se clamează, cred că patriotismul se practică zi de zi, cu modestie, oriunde ne aflăm – și nu mă refer la tine, pur și simplu spus cum văd eu lucrurile. Despre istorie: da, chiar nu am avut multe de învățat în școală, unde nu am simțit o dorință de a ne face să aflăm adevărul sau să îl căutăm, ci, mai degrabă, un interes a ne manipula, de a ne face să acceptăm o concepție sau alta. Am căutat, cu curiozitatea care mă caracterizează, să caut singur adevărul, oricât de incomod ar fi. Sunt un autodidact, un însetat de cunoaștere. Mulțumesc pentru cuvintele bune, îți urez și eu să-ți găsești drumul către cunoaștere și către fericire, indiferent de obstacole! Și te mai aștept pe acest blog, în care încerc, cu modestie, să prezint câteva trăiri și unele fragmente de adevăr.
Uneori credem că lumea o putem face şi desface prin propria noastră magie…un sărman demiurg absurd devenind apoi după ce te vei convinge că nu’i defel posibil acest lucru…apoi, graţie unui idealism, vei crede că îţi poţi face această lume cunoscând-o…vânare de vânt…într-un sfârşit, mulţumirea ta va fi aceea de a trăi autentic, cu o sete de tine, neistovită dorinţă în a cunoaşte realul.
Este aspiraţia noastră de noi. Către noi.
Suntem uneori o înnodare şi o împletire capricioasă a întâmplărilor, dar acel echilibru interior trebuie să ne rămână senin.
Ultima frontieră este în mintea noastră. Când o vom atinge, vom dispărea. Nu vom putea suporta limita ultimă. Cândva, am avut senzaţia că o văd, într-o noapte. A fost un sentiment insuportabil: mă simţeam aproape de abis. Am petrecut ani buni încercând să fug de acest abis qui me hantait. L-am descoperit încă o dată, după mulţi ani, après un amour échoué. Era la fel de înspăimântător. Nu mai sunt acelaşi. Dar nici nu mai sunt bântuit. I’ve found my peace, somehow.