Ultimele bătălii din Maramureș

Octombrie 1944, după retragerea trupelor ungare și germane

Având experiența nefericită a anului 1920 (când mareșalul Averescu a decis să cedeze Cehoslovaciei Maramureșul din dreapta Tisei, ocupat până atunci de Armata Română), maramureșenii s-au organizat rapid în Sfatul Național Român (SNR) și l-au ales președinte pe profesorul Ion Bilțiu-Dăncuș, fost deputat în Parlamentul României Mari.

Pe 17 octombrie 1944, data “eliberării” Sighetului de către sovietici, pe baza instrucțiunilor primite prin radio de la Moscova, colonelul Ghiomin, comandantul trupelor sovietice din  Sighet, a predat orașul și județul Maramureș spre administrare SNR-ului, declarând că redevin parte a României.

Deși preșdintele din exil al Cehoslovaciei, Beneș, un prieten al lui Stalin, dorea să mențină frontiera dintre România și Cehoslovacia pe linia din 1920, dictatorul sovietic avea alte planuri, declarând așa-numita “Ucraină subcarpatică” o parte componentă a Ucrainei sovietice.

Acest lucru a dus imediat la pretenția URSS-ului și asupra Maramureșului din stânga Tisei, treimea rămasă României în 1920 din Maramureșul istoric. Pretextul era calea ferată “strategică”, lungă de numai 40 km, Sighet – Câmpulung la Tisa, care urma să contribuie și ea la “apărarea URSS-ului în fața unui atac imperialist”.

În acest scop, o delegație a PCdR (acronimul de atunci al Partidului Comunist din România) de la Sighet a fost deplasată, cu un camion militar sovietic, până la Muncacevo (Muncaci), unde o aștepta “președintele” noii „republici”, Ivan Tureanița. Acesta le-a cerut delegaților, pe un ton imperativ, să semneze adeziunea județului Maramureș la “Ucraina Subcarpatică Sovietică”.

Însă spre surprinderea generalilor Jukov și Malinovski și a președintelui partidului comunist cehoslovac, Clement Gotwald, prezenți și ei la “ceremonie”, comuniștii români și evrei din Sighet s-au eschivat diplomatic să semneze “adeziunea la alipire”, pe motiv că “nu au mandat din partea poporului”.

Rușii, nervoși, i-au expediat înapoi la Sighet, însă nu în camion, ci pe jos, să meargă vreo sută de kilometri în ploaie și lapoviță.

Noiembrie 1944

A urmat apoi ordinul dat pe data de 8 noiembrie 1944 de Înaltul Comandament Sovietic, ca trupele române de jandarmi să se retragă, cu promisiunea formală că Maramureșul va rămâne, în final, în România.

În realitate însă, Comandamentul Sovietic, pe baza noilor instrucțiuni primite de la Moscova, a început o intensă propagandă în favoarea alipirii județului Maramureș la Ucraina sovietică. Ofițeri NKVD au fost trimiși în toate satele locuite de ruteni, ca să îndemne populația ruteană să se exprime, prin vot, la “unirea” cu Ucraina.

Până la urmă, doar 8.000 de ruteni s-au declarat de acord cu “alipirea”, marea majoritate au refuzat și au spus că preferă să trăiască în continuare în România.

„Președintele” Ucrainei subcarpatice a trimis la Sighet doi “miniștri” din “guvernul” de la Muncaci: Motiola, ministrul afacerilor interne, și Vaim, ministrul industriei și comerțului, însoțiți de o companie de bespeci (ai securității ucrainene – NKVD), ca să realizeze „alipirea”.

Au avut loc manifestări de „adeziune”, conduse de un obscur avocat ucrainean, Ivan Odoviciuc, despre care se vorbea că în 1941 trimisese o telegramă de felicitare lui Hitler, cu ocazia ocupării Kievului de către armata germană. Acum însă lucra pentru Stalin. Era, de altfel, un mare șovin ucrainean, originar din Bucovina, venit la Sighet în 1928, ulterior jurist și consilier al Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului, înființată în 1938 pentru Armata Română.

Ianuarie 1945

Campania de “alipire” a durat susținut până pe data de 27 ianuarie 1945, apoi s-a trecut la acțiune directă. Ediția de duminică, 28 ianuarie, a ziarului comunist din Sighet, “Poporul”, avea pe prima pagină, cu litere uriașe: “Trăiască unirea Maramureșului cu Ucraina Sovietică!”, iar articolul de fond purta titlul: “Frontul Național Democrat a aderat în unanimitate la Ucraina Sovietică!”.

Era fals, căci FND-ul, având alte planuri, nu aderase. FND a fost, de altfel, înlăturat rapid de la conducerea județului Maramureș, fiind înlocuit cu un așa-numit Comitet al Poporului.

Limba română a fost scoasă din administrație și școli și înlocuită cu limba ucraineană. S-a proclamat instituirea puterii sovietice în întregul județ Maramureș, iar Ivan Odoviciuc a devenit prefect sovietic.

Românii au protestat cu toată energia pe lângă Înaltul Comandament Sovietic și pe lângă Comisia Aliată de Control (sovietică și ea), iar președintele Sfatului Național Român din Maramureș, Ion Bilțiu-Dăncuș, făcea naveta între Sighet și București.

Comandantul sovietic din Sighet, Zaharcenko, fără să se consilieze în prealabil cu cei de la NKVD, i-a propus lui Ion Bilțiu-Dăncuș să facă și românii un fel de referendum, ca să se știe care este atitudinea lor, ei cu cine vor să se “alipească”.

Imediat s-au tipărit formulare care au fost distribuite preoților greco-catolici din toate satele maramureșene. Oamenii au semnat cu entuziasm rămânerea județului în cadrul României, s-au strtâns peste 71.000 de semnături.

NKVD-ul, văzând categoricul succes al acțiunii, s-a alarmat și l-a arestat pe tipograful care tipărise formularele, a mai arestat câțiva preoți greco-catolici și a declarat toată acțiunea românească subversivă.

Cu toate acestea, Ion Bilțiu-Dăncuș a reușit să redea încrederea în Sfatul Național Român și i-a asigurat pe locuitorii Maramureșului că, de data aceasta, guvernul de la București nu va mai abandona și ce a mai rămas din  Maramureșul istoric.

De asemenea, a transmis instrucțiunea ca, dacă mai vin prin satele românești propagandiști ucraineni, foarte activi în intervalul ianuarie-martie 1945, să fie primiți cu lozinci de genul: “Trăiască România Mare!”, “Trăiască unirea cu România!” “Trăiască mareșalul Stalin și armata sovietică care ne-a eliberat / dar de Ucraina noi nu vrem să știm / Plecați de unde ați venit!”.

Martie 1945

Românii au devenit foarte activi în toate satele maramureșene, prin preoții lor greco-catolici. O figură luminoasă pentru totdeauna a rămas preotul Ioan Dunca-Joldea din Ieud, care a stat drept în fața ungurilor în 1940-1944, iar acum stătea drept în fața sovieticilor și ucrainenilor. A condus manifestația din 5 martie 1945. Avea să moară mai târziu în urma tratamentelor inumane la care a fost supus în închisorile comuniste.

Sovieticii au luat, pe 3 martie 1945, decizia de a-i aresta pe toți conducătorii Sfatului Național Român. Înștiințat la timp, președintele SNR, Ion Bilțiu-Dăncuș, îmbrăcat cu cioareci, suman, cușmă și opinci, a reușit să fugă, trecând munții spre Năsăud. A plecat la București și a predat ministrului Justiției, comunistul Lucrețiu Pătrășcanu, listele cu cele 71.000 de semnături.

Însă sovieticii priveau problema Maramureșului ca fiind “încheiată definitiv”, în acest sens au adus și miliție ucraineană ca să facă „ordine” în Maramureș. Orașul Sighet era complet în mâna lor, principalele edificii ale urbei au fost transformate în cazărmi ale Armatei Roșii.

În această situație, centrul de rezistență al românilor maramureșeni s-a transferat pe Iza, la Ieud și Dragomirești. Președintele SNR, Ion Bilțiu-Dăncuș, aflat în exil la București, își transmitea ordinele prin ștafetă, din munte în munte. Ordinele erau clare: de a nu-l recunoaște pe prefectul ucrainean impus de sovietici, Odoviciuc, și de a rezista prin toate mijloacele, chiar cu arma în mână dacă e nevoie.

Aici se va ajunge, de altfel. Mai întâi, la Ieud a fost atacat un camion plin cu ucraineni, veniți să preia comuna. Aceștia au fost făcuți toți prizonieri, legați fedeleș și duși în pădure. Însă și ieurdenii au suferit pierderi, prizonierii lor au fost internați la Sighet.

Cei din Ieud erau acum ferm deciși să reziste până la capăt. Pe fiecare munte din împrejurimi erau postate santinele care, prin foc de armă, dădeau alarma dacă comuna urma să fie atacată de ucraineni. Tinerii aveau grenade defensive, preotul trăgea clopotul și femeile erau pregătite să arunce cu apă clocotită peste invadatori.

În această situație, Comandamentul Sovietic, depășit de evenimente, a acceptat ca, pe data de 5 martie 1945, românii să aibă dreptul să-și organizeze o manifestație “pașnică” de protest. Conducerea SNR a hotărât  ca intrarea românilor în Sighet să se facă în patru formațiuni mari: ale satelor de pe Mara, Iza, Vișeu și Tisa.

Prima comună care a pornit, fiind și cea mai îndepărtată, a fost Borșa. Însă borșenii nu au venit cu mâna goală, au venit înarmați până în dinți. Și nu aveau numai armament ușor, ci și greu, pe care-l “recoltaseră” în urma retragerii precipitate a trupelor maghiare și germane din 13-14 octombrie 1944, după ce rușii au forțat Prislopul.

În fața Sighetului s-au strâns 20.000 de români și alți 10.000, de pe Mara și Coslău, erau în marș. Sovieticii s-au speriat și au deplasat efective militare la intrarea în oraș. Au tras în aer foc de avertizare, însă miliția ucraineană a tras în plin. Borșenii au ripostat, aveau și cu ce. Au căzut morți și răniți, numai borșenii au avut doi.

Pentru sovietici a fost foarte clar, din acel moment, că nu te poți juca cu maramureșenii și că aceștia nu vor, în ruptul capului, să treacă la Ucraina. Cu toate acestea, “prefectul” Odoviciuc nu a cedat ușor, era dispus să reziste în continuare. A arestat 300 de fruntași ai SNR (directoarea liceului “Domnița Ileana” din Sighet, Flora Iuga, a reușit să fugă, îmbrăcată în servitoare) și a devastate locuința lui Ion Bilțiu-Dăncuș.

La 6 martie 1945 a avut loc la București instalarea guvernului prosovietic al lui Petru Groza. Peste numai trei zile, autoritățile sovietice au declarat că predau tot nordul Transilvaniei guvernului de la București, care a fost invitat să-și trimită imediat oameni care să preia întreaga administrație. De la București a fost trimis Vasile Luca (Luka Laszlo) ca să instaleze noile autorități românești în Maramureș.

Ajunsă în Sighet, delegația română l-a somat pe Ivan Odoviciuc ca el și camarila sa să părăsească în maximum o lună Maramureșul și să revină în Ucraina. Însă și comandamentul sovietic a cerut românilor ca, înainte de plecarea lui Odoviciuc, să-i elibereze pe ucrainenii capturați la Ieud, ceea ce aceștia au și făcut. *

(paranteză comunistă)

Decembrie 1989

În 26 decembrie 1989, oamenii l-au ales pe Toader Şteţca în funcția de preşedinte al FSN din Săpânţa. În februarie 1990, Şteţca a fost ales primar. Greşeala lui a fost că a crezut în democraţie şi că sistemul comunist murise. De aceea a trecut imediat la dizolvarea CAP-ului şi la împărţirea pământurilor, după cum le deţinuse fiecare înainte de colectivizare. A împărţit, de asemenea, şi animalele.

Rapiditatea şi entuziasmul său au luat prin surprindere autorităţile de la Bucureşti, cărora nu le venea să creadă că omul acesta chiar luase în serios democraţia. Până să se dezmeticească Guvernul, Parlamentul şi Preşedinţia, faptele se petrecuseră şi lucrurile începeau să funcţioneze după noua formulă. Toader Şteţca a asfaltat drumul din comună, a făcut un pod nou peste râul Săpânţa, a restructurat şi reorganizat toate instituţiile comunei.

Timp de şapte luni, Săpânţa a fost singura localitate din România în care democraţia a funcţionat, iar prosperitatea întregii comunităţi a demonstrat cât de repede se poate redresa România dacă e lăsată.

Au urmat însă represaliile. Pe 13 iulie 1990, Toader Şteţca a fost arestat. Din clipa aceea a început, practic, ceea ce avea să capete denumirea de «Războiul de la Săpânţa». A fost de fapt, ultima şi cea mai compactă «mişcare de rezistenţă» din România: mişcarea de rezistenţă împotriva neocomunismului.

Arestarea lui Toader Şteţca, fără capete de acuzare, avea ca scop eliminarea lui fizică. Nu s-a întâmplat aşa pentru că l-au ajutat chiar oameni din sistemul represiv, care l-au informat şi chiar i-au spus ce să facă.

În puşcăriile comuniste din România capitalistă, Toader a învăţat să supravieţuiască, aşa cum învăţaseră vechii deţinuţi politici din România stalinistă. Dar, pentru că toată ţara (şi chiar întreaga Europă) era cu ochii pe Săpânţa, au fost nevoiţi să-i dea drumul, încercând să rezolve în libertate ceea ce nu reuşiseră în detenţie.

Numai că, din clipa în care a fost eliberat, Toader Şteţca era păzit în fiecare noapte de 500 de săteni, care împânzeau uliţele din jurul locuinţei. Satul a început să fie “asediat” cu zeci, sute de comisii prezidenţiale, parlamentare şi guvernamentale.

Printre cei trimişi s-au aflat şi oameni care îl respectau pe Şteţca şi care le «şopteau» oamenilor ce i se pregătea liderului lor. Rezistenţa săpânţenilor a fost impresionantă, în comparaţie cu ce se întâmpla în restul României.

1992

Înaintea alegerilor locale din 1992, Toader Şteţca a fost din nou arestat, iar candidatura sa ştearsă de pe listă. Alegerile s-au desfăşurat în prezenţa trupelor de jandarmi şi scutieri, pigmentate cu explozii de grenade fumigene şi lacrimogene.

N-a fost o campanie electorală, ci o campanie militară. A câştigat cine “trebuia”, adică cel propus de FSN. La sfârşitul anului, Toader Şteţca a fugit din ţară, în Franța, unde trăiește și astăzi. **

August 2010

Toader Şteţca, primarul primei “republici anticomuniste din România”, se întoarce, după 18 ani, la Săpânța, fără a fi întâmpinat de scutieri.

* Convorbiri cu Terezia Bolchiș Tătaru, în Liviu Vălenaș, “Cartea neagră a României 1940-1948”, Editura Vestala, București 2006

** Miron Manega, pe certitudinea.ro

Anunțuri

Despre Franck
My name is Franck. With F from freedom. I'm not saving anyone. I don't forgive anyone. And I don't hate anyone. I'm just surviving to something people usually call "life".

3 Responses to Ultimele bătălii din Maramureș

  1. Razvan says:

    Impresionant, de admirat si de urmat exemplul totodata! Pacat ca Maramuresul nu a fost o scanteie de curaj, verticalitate si demnitate, care sa aprinda si restul Romaniei, atat in trecut cat si in zilele noastre!

    • Franck says:

      Din păcate, nu a fost o scânteie, pentru că românii nu au fost capabili de astfel de solidarități în bine. Actualitatea ne demonstrează, din păcate, că solidaritatea în rău e mai puternică.

  2. teo says:

    data la care borsenii si alti maramureseni au marsaluit spre sighet avind curajul de a infrunta armata rosie , o propun ca sa fie declarata ZIUA MARAMURESENILOR DE PESTE TOT

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: