Jurnal de şomer

Alo? Domnul Franck? Aaa, Franck este prenumele, domnu’ Melen atunci. Sunteţi român? Aha, am înţeles, mi se părea că aveţi, aşa, un accent. V-am sunat să vă invit la un interviu, pentru giobul la care aţi aplicat. Când? Păi astăzi după-amiază, dacă se poate. Păi atunci vă aştept, la revedere.

Am început ziua bine. Deja sunt invitat la un interviu după doar 500 de siviuri trimise pe la firme. Plus că pare promiţător, am verificat pe igiobz şi erau doar vreo 2000 de candidaturi pe postul ăsta, cred că am şanse bunicele.

Parcă şi cafeaua are gust mai bun. Nuş de ce, da în reclame cafeaua pare întotdeauna mai bună, oamenii sunt aşa fericiţi când o beau. Însă n-am găsit niciodată cafeaua de la teveu, aia pe care o cumpăr e doar o zeamă maro şi cu gust dubios, care cică ajută la trezit, deşi mi se pare mai mult laxativ.  Am continuat ziua bine, am prins după doar jumătate de oră sicriul ăla mare de fier căruia lumea îi zice tramvai.

Iată-mă, deci, proaspăt bărbierit şi la ţol festiv la buza CLĂDIRII. Beton şi sticlă, kitsch-ul arhitectural clasic. La intrare un portar amărât şi îmbrăcat ca vai de el, cu o uniformă din material prost şi călcată aiurea de nevasta urâtă de acasă. M-a privit cu respect când am intrat sigur pe mine pe uşa glisantă. L-am luat din scurt. „World Corporation” la ce etaj e? La şapte, mi-a răspuns repede, cu un aer bovin, fără vreo expresie pe faţa îmbătrânită prematur.

Tipa de la resurse umane m-a condus într-un  birouaş minuscul, cu o masă şi câteva scaune de plastic împrejur, un tablou Velleda în spate, pe care scria mare “CAREER DEVELOPMENT”.