Straniul raport al sergentului M.

Der Krieg ist eine bloße Fortsetzung der Politik unter Einbeziehung anderer Mittel„* (Clausewitz, Vom Kriege)

Am devenit soldat al Imperiului în urmă cu zece ani. Eram un tânăr ignorant, credeam în democraţie şi doream ca ea să se extindă în întreaga lume. Războiul rece se sfârșise de zece ani, lumea intra sub zodia Internetului, oamenii se cunoșteau din ce în ce mai puţin în realitate şi din ce în ce mai mult virtual. Începea marea epocă a însingurării. Nu aveam prietenă, nu eram tipul de băiat după care aleargă fetele, nu mă mai simţeam bine în pielea mea, doream altceva.

Am decis să intru în armată. Debutul a fost penibil, ca pentru orice proaspăt recrut: puţin somn, puţină mâncare, multă instrucţie, sergenţi de instrucţie care răcneau într-una ordine şi care te pedepseau pentru orice li se năzărea. Marş, tir, alergare, oboseală continuă.

Am terminat instrucţia după patru lungi luni şi am fost afectat la un regiment de paraşutişti, în urma rezultatelor bune şi a condiţiei fizice peste medie. Au urmat câteva luni în care, ca tânăr soldat, a trebuit să suport vexaţiunile soldaţilor mai vechi. Violenţa era la ordinea zilei, însă atunci mi-am format primul grup de camarazi pe care m-am bazat. Am simţit ce înseamnă adevărata camaraderie.

Ne petreceam timpul în exerciţii, tir, marşuri. Începeam să mă întreb ce căutam acolo. Nu îmbrăcasem pentru asta în haina militară, doream acţiune, ca mai toţi camarazii mei. Tocmai pe când mă gândeam să plec din armată, s-a întâmplat un incident în inima Imperiului, care avea să declanşeze o serie de războaie care aveau să schimbe faţa lumii.

Căderea celor două turnuri din New York a fost marele şoc care ne-a trezit pe toţi din letargie. Imperiul nu mai era invincibil, orice inamic vedea acum că e slab şi vulnerabil. Era dezastrul perfect, bătălia de la Teutoburg a Noului Imperiu. Eram şocaţi, dar dornici de răzbunare. Iar noul Caesar nu avea să ne dezămăgească.

Două luni mai târziu eram într-un avion spre Afghanistan. Eu, tânăr caporal, alături de camarazii de regiment. Am fost paraşutaţi noaptea în apropiere de Mazar-i-Sharif, unde cei de la informaţii spuneau că ne aşteaptă rebeli locali, proaspăt aliaţi cu noi. Îmi amintesc de luna plină, uimitor de frumoasă, şi de stelele strălucind pe cer în timp ce coboram, liniştit, spre pământ. Mă simţeam fericit. Erau ultimele clipe de pace.

Eram dornic să instaurez democraţia în aceste ţinuturi. Preotul regimentului nu uitase să ne reamintească, înainte de plecare, că Dumnezeu este alături de noi şi că ne iubeşte, pe fiecare dintre noi în parte, ca pe adevăraţi soldaţi ai unei cruciade întru Hristos împotriva necredincioşilor terorişti şi a diavolului Ben Laden.

Dimineaţa, după câteva ore de somn, ne îndreptam spre linia frontului. Talibanii tocmai se retrăseseră din Kabul, spre sud. Înaintam cu greu în transportoarele blindate, căci ceea ce pe hărţi erau marcate drept drumuri se dovedeau a fi, în realitate, nişte cărări prăfuite şi pline de gropi, bune doar pentru căruţe. Nu părea o ţară, ci un deşert locuit. «Hei, băieţi, se pare că instaurăm democraţia pe Marte ! », spuse cineva din fundul transportorului, stârnind râsete răzleţe.

Am întâlnit nişte sate sărăcăcioase, în care ne întâmpinau copii desculţi şi murdari şi, din când în când, bărbaţi bărboşi, suspicioşi. Ni se spusese să fim atenţi, să nu avem încredere în localnici, pot fi luptători talibani deghizaţi sau  simpatizanţi ai acestora.

Avertismentul s-a adeverit rapid : spre seară, o bubuitură groaznică a oprit convoiul între două dealuri, într-un peisaj selenar. Transportorul din faţă călcase pe o mină. Toţi am luat poziţii de luptă, soldatul L. s-a postat la mitralieră.

Sergentul m-a trimis în faţă, să văd ce s-a întâmplat. Obercăind, am ajuns la transportorul ce călcase pe mină, ghidat de urletele răniţilor. Mă pregătisem mental pentru o astfel de scenă, însă realitatea s-a dovedit peste puterea de absorbţie a simţurilor mele : primul lucru pe care l-am văzut a fost creierul împrăştiat pe jos al bunului meu prieten, caporalul T. de la compania a III-a, amestecat cu sânge.

Am simţit imediat mirosul inconfundabil, pe care aveam să-l simt de multe ori după aceea, al cărnii umane arse. Mi-am vomitat instantaneu tot stomacul. Războiul începuse pentru mine, brusc şi fără niciun preludiu.

“Ich hatt´einen Kameraden”. Aveam un camarad. În seara aceea am realizat ce înseamnă să nu îl mai am. Şi, pentru prima dată, am lăcrimat ascultând acest vechi cântec ostăşesc. Până atunci, nu simţisem nimic, versurile îmi erau străine.

Caporalul T. îmi fusese coleg de instrucţie, ne ajutasem unul pe altul atunci când ne era mai greu, îi purtasem sacul când îşi scrântise piciorul, într-unul din marşurile nesfârşite. Şi-ar fi dat viaţa pentru mine, şi eu mi-aş fi dat-o pentru el, fără ezitare.

După instrucţie, cu el ieşisem prima dată la gagici, într-un bordel simpatic din oraşul A. Acum zăcea mort, închis într-o cutie metalică pe care era întins falnicul drapel al Imperiului, în timp ce îi cântam cu lacrimi în ochi cântecul de adio. Odată cu el, murea şi ceva din mine.

Cu toţii eram răvăşiţi. Voiam război, răzbunare, dar nu ne aşteptam la un astfel de război. Căutam un inamic invizibil, care, în loc să ne înfrunte bărbăteşte, se ascundea şi ne pregătea capcane. Ne doream să înfruntăm un Wehrmacht, însă ne găseam în faţa unui nou Viet Minh.

Prima acţiune adevărată de război avea să vină repede. Plutonul meu a fost trimis într-o misiune de recunoaştere într-o zonă montană din vest, aproape de graniţa cu Iranul. Locotenentul, un puţoi dornic de aventură abia ieşit din şcoala de ofiţeri, nu ascultase sfaturile sergentului şi, sigur pe el, ne lansase într-una din acele operaţiuni care să îi aducă glorie.

Într-un sat prăfuit în care nu se zărea nici ţipenie de om, m-a trimis pe mine şi trei soldaţi să sondăm terenul şi să obţinem informaţii. Eram aşezaţi cum nu se poate mai prost, la baza unei culmi pietroase de pe care o ambuscadă era oricând posibilă. Şi chiar aşa s-a întâmplat : cum am intrat în sat, am auzit primele salve de mortiere, care au căzut la 20 de metri de noi.

Ne-am aruncat la pământ, în praf, printre schije. Ne rugam ca cele 25 de kilograme ale vestei antiglonţ să-şi dovedească, în sfârşit, utilitatea şi să ne apere. Am auzit un urlet, m-am întors să mă uit. Soldatul D., un puşti de 19 ani, fusese atins la gât de o schijă, sângele îi ţâşnea ca dintr-o cişmea.

Am urlat în cască să vină sanitarul. Camaradul de lângă el i-a tăiat cu baioneta o bucată din mânecă şi i-a pus-o pe gât. Ştiam că s-a terminat cu el. Speranţa lui de viaţă se redusese brusc la 15 minute.

Restul plutonului a deschis focul cu mitralierele de 12,7 mm spre coastă, fără însă a opri tirurile de mortiere. Ne-am retras sub un perete de chirpici, sperând că ne va proteja de schije. Nu ne puteam retrage spre transportoare, nici nu puteam riposta, nu aveam unghi de tragere.

Soldatul rănit începuse să se îngălbenească la faţă, viaţa începuse să se scurgă, încet, din el. Pierduse deja prea mult sânge, iar sanitarul plutonului n-avea niciun chef să-şi pună pielea la bătaie pentru el. I-am luat mâna şi i-am strâns-o. Nu mai avea forţă. Era tot ce puteam face: să-l fac să simtă că nu e singur, să-l însoţesc în ultima lui călătorie.

Norocul nostru a fost că începuse să se întunece. Aveam lunete cu viziune termică, talibanii de pe coastă nu dispuneau de tehnologia asta. Aşa cum mă așteptam, soldatul D. a sucombat repede. Ultimele lui cuvinte au fost : Mama, mama ! Era virgin, făcusem mişto de el de cum aterizase în plutonul nostru, după instrucție. Avea încă coşuri pe faţă. Nu apucase să guste din sexul femeiesc.

L-am lăsat pe soldatul D. lângă zidul de chirpici şi am schimbat repede poziţia, la adăpostul întunericului. Tirul mortierelor şi cel al kalaşnicoavelor se dovedea, din fericire, tot mai puţin precis. Locotenentul ceruse ajutor la bază şi aşteptam elicopterele. Pe la opt seara au şi apărut, trăgând cu rachete pe creastă. Tirurile au încetat. Plutonul s-a desfățurat în acțiune de culegere de prizonieri.

Am găsit trei răniți, din care unul grav, și cinci cadavre. Unul fusese sfârtecat, trupul nu mai avea nici cap, nici mâini, o rachetă explodase chiar lângă el. Doi soldați au început să vomite. Am luat răniții și ne-am întors la bază, de morţi urmau să se ocupe vulturii.

Rănitul grav a murit repede, însă ceilalţi doi prizonieri au supravieţuit, nu aveau răni letale. A doua zi, însă, aveau să regrete că nu au murit. O echipă de hiene au venit la baza regimentului, înarmaţi cu acte care le dădeau acces imediat la prizonieri. Aveau cu ei un translator şi au trecut imediat la treabă.

Ţipete îngrozitoare au început să se audă dinspre cortul în care fuseseră legaţi cei doi prizonieri. Locotenentul nostru, un băiat profund religios – avea o singură carte cu el, una masivă, legată în piele neagră, pe care scria mare, cu litere aurite: „Biblia” – s-a îngălbenit brusc. El şi cu soldatul D., cel decedat cu o zi în urmă, erau singurii din pluton care se spovedeau la preotul regimentului. Cei mai hâtri începuseră deja să glumească că e următorul care o s-o mierlească.

Nu era făcut pentru un astfel de război. În şcoala militară învăţase despre războaiele napoleoniene, cele două războaie mondiale, în care se existau, totuşi, anumite reguli. Cel puţin, combatanţii aveau un anumit respect reciproc. Despre Vietnam învăţase cam ce era de învăţat despre un război clasic de gherilă. C’était tout simplement fini !

Ţipetele se auzeau tot mai tare. Sergentul, adevăratul şef al plutonului, a intrat brusc în cortul nostru cu o sticlă de scotch. Am scos rapid gamelele şi în douăzeci de minute eram toţi beţi. L-am cărat pe locotenent la el în cort şi am continuat să bem cu sergentul până am căzut toţi laţi.

Dimineaţă, când ne-am trezit, am fost trimis de sergent să văd ce s-a întâmplat cu priozonierii. Hienele dormeau, de gardă era un fruntaş de la compania a II-a, plin de draci. ”N-o să câştigăm niciun război aşa!”, m-a luat repede. „Ce s-a întâmplat?” „E inuman, sub-u-man. Şi cei de la Gestapo aveau limitele lor, ăştia sunt… ăştia sunt chiar mai răi”, a răcnit el, găsindu-şi cu greu cuvintele.

Mi-am băgat capul în cort şi am văzut două mase diforme de carne, pline de sânge, aşezate pe jos, legate cu mâinile şi cu picioarele de lanţuri grele. Puţea îngrozitor. Am scos repede capul, l-am bătut pe gardian pe umăr şi i-am trimis pe cineva cu o ceaşcă de cafea cu whisky după cinci minute.

Următoarele misiuni au fost cu totul altfel. Ştiam ce avem de făcut. Nu am mai luat prizonieri. Locotenentul se uita în altă parte, iar noi îi împuşcam în cap, rapid şi fără complicaţii. Înainte să primească glonţul în creier, se rugau în limba lor ciudată, în care probabil îi aminteau lui Allah să nu uite de cele șaptezeci de fecioare promise martirilor. Ne uitam la ei cu milă. Cel puţin, ei mai credeau în ceva. Le aruncam cadavrele pe marginea drumului şi îi declaram uciși în luptă.

Începuserăm să ne crestăm pe armă numărul de execuţii personale. Evitam să-i privim în ochi înainte să le facem felul, aducea ghinion. Simţeam însă ura cu care ne fixau. În definitiv, ni se spusese că veneam să-i eliberăm, că ei au început, că au spart avioanele pe turnuri. Pentru noi era altceva. Erau nişte sărăntoci care îşi apărau ţara de invazia noastră, aşa cum părinţii lor o făcuseră împotriva ruşilor şi bunicii sau străbunicii lor împotriva englezilor.

Seara urma, invariabil, ritualul îmbătării criţă. Într-una din seri, preotul regimentului a avut neinspirata idee să intre în cortul nostru şi să vorbească despre Iisus, mântuire şi calea cea dreaptă, în faţa unei audienţe selecte, compuse din nouă soldaţi rupţi de beţi, în chiloţi şi maieu, doi caporali care cântau un cântec deocheat despre o oarecare domnişoară şi un sergent adormit pe jos, în propria vomă.

M-a apucat un râs nestăpânit, isteric. Preotul a venit drept la mine şi m-a luat ca de la ofiţer la caporal, cu un aer vexat. Mă privea cu nişte ochi mari, în care citeam un dispreţ istoric, de clasă. „Gândeşte-te ce ar gândi Iisus despre comportamentul tău. Căci Dumnezeu se află aici, alături de noi, în fiecare clipă!”. „Nu ştiu ce ar gândi El, dar ştiu că Diavolul sigur mărșăluiește în fiecare zi alături de plutonul ăsta! Habar n-ai ce se întâmplă aici, dobitocule!”

Îmi amintesc doar că mâna pumn se făcu, şi pumnul îşi urmă propria lui logică: o frumoasă directă de stânga în bărbia preotului, apoi încă trei picioare şi trei pumni, sânge care ţâşneşte pe faţa feţei bisericeşti. Şi apoi Poliţia Militară intrând în cort, un pumn zdravăn primit în faţă şi apoi negru.

A doua zi, cu ţinuta de camuflaj călcată de camarazi, în grabă, am ajuns la raport, în faţa comandantului de regiment, colonelul W. Un tip bine făcut, ras în cap ca să-şi mascheze chelia, ceruse comanda unui regiment de luptă după o carieră strălucită la mutat hârţoage în serviciile de logistică.

Mi-a ţinut un lung discurs despre îndatoririle soldatului în acest război pentru civilizaţie şi democraţie, în care comportamentul meu reprezintă o pată pe obrazul Imperiului. „Chiar dacă Dumnezeu te va ierta, deşi este puţin probabil, eu sunt ţinut, în virtutea regulamentelor militare, să te pedepsesc cu zece zile de carceră”, m-a expediat el scurt.

Voia să evite scandalul, i-ar fi dăunat carierei, dorea să moară cu stele de general pe umeri, aşa că a preferat să o rezolve la nivelul regimentului, deşi putea să mă trimită în faţa justiţiei militare, unde aş fi primit, probabil, cel puţin trei luni de puşcărie.

Zece zile de linişte, într-un întuneric total. Camarazii mei aranjaseră cu gardienii să-mi strecoare mâncare bună şi alcool, aşa că n-o duceam chiar rău. După perioada de pedeapsă, cu o barbă respectabilă şi cu nişte ochi minusculi, care pierduseră obişnuinţa luminii, am ieşit din carceră, în uralele camarazilor mei. Lucru pozitiv, preotul începuse să evite plutonul meu, când mă vedea făcea cale întoarsă. O singură dată n-a fost atent, şi-a luat un scuipat direct în obraz.

Ceva nu era în regulă cu războiul ăsta. Într-un sat am dat peste o femeie proaspăt decapitată. După o anchetă scurtă, ne-am dat seama că fusese omorâtă de familia soţului, fiind acuzată de adulter. L-am ridicat pe făptaş să-l ducem în oraş, să fie judecat.

Ne gândeam la o mică execuţie pe drum, pentru fugă de sub escortă. Însă înainte să plecăm, locotenentul veni în fugă la transportorul meu şi, cu un aer sobru, ne ordonă să-l eliberăm pe tip. „Ordin de la regiment!”, justifică el. „Spun că nu e treaba noastră să ne amestecăm în tradiţiile locale”.

O femeie decapitată de talibani era o victimă a cruzimii unui regim criminal, acum, însă, în democratica republică afghană, condusă de o marionetă americană, era considerată parte a moştenirii culturale, o „tradiţie locală”, precum îndoparea găştilor în Franţa sau sacrificarea curcanilor în State.

După un an, regimentul s-a întors în metropolă. Aveam 18 semne pe armă. Recordul era deţinut de fruntaşul T. : 23 de semne. Eu eram doar pe locul patru. În prima seară, în pub-ul din spatele regimentului, am căutat-o din ochi pe Maria. Era cu un sergent, dar a venit imediat la mine când m-a văzut. „Ai ochii trişti”, îmi zise. „Nu contează. Seara asta vreau să vii cu mine. Plătesc dublu. Şi am şi un cadou special pentru tine”.

Nu zise nimic, dar a făcut cum i-am zis. Straniu, dar nu aveam chef să văd pe nimeni altcineva în afară de ea în metropolă. Avea o mare calitate între femei: ştia să tacă. Şi să mă înţeleagă din priviri. Îmi era suficient. Nu voiam să vorbesc. Era inutil. Nimeni nu m-ar fi înţeles. Toţi mă vedeau ca pe un erou. Ea, însă, nu-mi spunea: „eroul meu”. Îmi spunea întotdeauna: „M”.

De altfel, tocmai luasem o medalie la întoarcere. Şi eram propus pentru şcoala de subofiţeri. Şase luni mai târziu, proaspăt sergent, eram convocat la comandantul de companie care mi-a dat în plic noua afectare. „Djibouti. Unde naiba mai e şi asta?”

Africa. Când am ieşit pe uşa avionului, am simţit că nu pot să respir şi că o să mă curâţ mai repede decât credeam. Era, cu siguranţă, cel mai nenorocit loc unde puteau să mă trimită. Sunt sigur că preotul regimentului a avut un cuvânt de spus aici, în cel mai pur spirit creştinesc.

După o cură de ventilator, am ieşit seara, când aerul devenise mai respirabil, în barul L’Eclipse. La poarta unităţii mi s-au înmânat, cu subînţeles, cele şase prezervative obligatorii pentru ieşirea în oraş. Am reuşit ca prin miracol să scap neatins de pungile cu urină aruncate de nişte puşti murdari.

Spre nenorocul lor, ştiam deja şmecheria: dacă te stropesc şi le dai una peste cap, te dau imediat în judecată şi, fiind mână în mână cu avocaţi şi judecători corupţi, te fac să plăteşti o avere pentru maltratare de copii.

În bar, plin de cheflii albi şi prostituate la agăţat de fraieri. După trei coniacuri, am mers la singura femelă care părea să merite efortul, am luat-o de o aripă şi am întrebat-o ce număr are camera ei. „21!”, răspunse ea prompt. „Dacă ai o prietenă la fel de faină ca tine, spune-i şi ei să vină. Urc în 15 minute”, am mai spus, înainte să mă întorc la următorul coniac.

Aveam de gând să mă fac praf în fiecare seară în această gaură nenorocită de lume. Patru luni înseamnă aici cât patru ani într-o ţară normală. Germani, francezi, americani, toţi aşteptam să plecăm cât mai repede şi să nu ne mai întoarcem niciodată.

Întors în metropolă, m-au afectat la compania a IV-a, ca sergent la plutonul al II-lea. Nici n-am apucat să-i cunosc bine pe toţi, că războiul despre care se vorbea de câteva luni izbucni: Irakul fusese invadat.

Când am ajuns la Bagdad, lucrurile arătau rău de tot. În afară de Zona Verde, ţara era în haos. Jafuri, crime, reglări de conturi. Şi, mai rău, lipsă de apă şi de electricitate. Dacă în Afghanistan doborâsem singura putere care făcuse dintr-o adunătură de triburi un sâmbure de naţiune, acum dărâmasem singura instituţie, armata irakiană, care ţinea împreună tot acest conglomerat exploziv de şiiţi, suniţi,  kurzi, creştini şi turkmeni.

Treceam în patrulă cu transportoarele prin oraş şi vedeam copii şi femei implorându-ne să le dăm apă. Le aruncam dulciuri, nu riscam raţia noastră de apă în căldarea asta. De la divizie ne trimiteau la tot felul de adrese să căutăm arme chimice şi bacteriologice. Găseam cutii cu tot felul de nimicuri, dar nici urmă de arme. Încetasem să mai facem eforturi: ajungeam la adresa indicată, securizam zona, puneam câte doi soldaţi să sape un pic, restul jucam cărţi până spre seară.

Mai transportam prizonieri din Zona Verde sau din alte locuri spre puşcăria Abu Ghraib. Inşi slabi şi fără speranţă, cu privirea pierdută. După o primă porţie de debriefing cu sânge pe pereţi şi testicule arse, urmau să suporte demolarea profesionistă, de durată, într-o puşcărie „democratică”. Iar cei cu adevărat ghinionişti primeau o călătorie numai dus cu avionul spre o mică bază colonială puţin cunoscută până atunci, dintr-un golf cubanez. Numele ei era Guantanamo.

Nu mai ţinea figura din Afghanistan, îi primeam pe semnătură şi trebuia să îi predăm pe semnătură la puşcărie, nu mergea să spunem că au încercat să evadeze de sub escortă. Aşa că îi legam cu lanţuri de barele de fier şi îi ignoram pe tot parcursul călătoriei. Era oricum destulă nervozitate, în Bagdad trăgeam în orice ni se părea suspect, avusesem deja patru răniţi şi un mort în prima lună în compania noastră.

De prima dată mi-am dat seama că treaba e urâtă la Abu Ghraib: mulţi gardieni femei, genul de spălătorese fugite la armată să scape de mizeria de acasă. Femeile din armată sunt afectate de obicei la spitalele de campanie, la mentenanţă, la administrativ, la bucătărie sau la diverse alte nimicuri precum paza deţinuţilor; nimeni nu e tâmpit să le trimită în companii combatante.

În general, primul lucru de care au parte e un viol în grup, după ce sunt îmbătate criţă sau drogate de bravii lor camarazi masculini, la fel de inapţi ca şi ele. De la astfel de specimene umilite zilnic nu te poţi aştepta decât la ce e mai rău în materie de comportament faţă de deţinuţi.

În Irak am fost pentru prima dată rănit. Un glonte de kalaşnikov în picior. Am avut noroc, nu mi-a atins osul, rana s-a refăcut repede. Camarazii mei au găsit că trebuie să răzbune incidentul, aşa că în seara aceea, când eu zăceam într-un spital, cel puţin zece irakieni şi-au luat definitiv adio de la lumea asta. Reîncepuserăm să marcăm liniuţe pe armă.

Eram deja veterani. Ne vizitau politicieni în căutare de voturi, care ne băteau pe spate cu un aer ipocrit, şi fătuci din presă, care căutau poveşti eroice. Îi evitam şi pe unii şi pe alţii. Nu căutau adevărul, căutau să-şi confirme propriile iluzii despre acest război. Şi să livreze acasă imaginea pe care publicul o dorea.

Politicienii şi jurnaliştii sunt cea mai gravă boală de care suferă omenirea, mai rea decât ciuma bubonică: perpetuează minciuna originară, aceea de la începutul omenirii. Falsurile lor devin, cu timpul, adevăruri pentru micii funcționari  de la slujba de duminică, convinşi că trăiesc în cea mai bună lume posibilă. Nimeni, în istorie, nu a mai beneficiat de mașina perfectă de spălat creiere numită televiziune.

Şi acum, Libia. Aceeaşi veche poveste. Sunt prea bătrân, e timpul să plec din haznaua asta. Mă voi ascunde undeva, într-o țară  unde oamenii încă îşi mai zâmbesc neipocrit, unde mai pot oferi fără să ceară ceva în schimb. Unde nimeni nu mă cunoaşte, nimeni nu ştie ce am făcut, nimeni nu mă consideră un erou, dar nici un criminal.

Nu, nu suntem Imperiul Roman, cum le place unora să spună. Suntem urmaşii mongolilor. Gingis Han ar fi mândru de noi.

* “Războiul este o continuare a politicii prin alte mijloace”

Anunțuri

Despre Franck
My name is Franck. With F from freedom. I'm not saving anyone. I don't forgive anyone. And I don't hate anyone. I'm just surviving to something people usually call "life".

7 Responses to Straniul raport al sergentului M.

  1. Pintea says:

    Mosul e în Iraq, nu în Afghanistan…dar ce mai contează, atâta timp cât e sânge…
    http://en.wikipedia.org/wiki/Mosul

    • Franck says:

      Aveti dreptate, imi cer scuze, mi-a scapat la editarea finala, era votba de Mazar-i-Sharif. Am corectat. Multumesc pentru ca mi-ati semnalat greseala!

      PS: intr-un material despre razboi nu cred ca putem evita sa vorbim despre sange…

  2. evelics says:

    Mă întreb cum poate suporta un suflet tânăr asa ceva?Ce transformări se vor fi petrecând în constiinta sa,în personalitatea sa după aceea?

    • Franck says:

      Omul are doua mari instincte: de conservare (sau de supravietuire) si de reproducere. Daca supravietuirea cere uciderea unui semen, constiinta se adapteaza fara mare dificultate. Tabuurile culturale au complicat un pic situatia, dar nu suficient incat sa stearga din ADN-ul lui homo sapiens aceste doua mari coduri. Intr-un razboi, dupa primii doi-trei inamici ucisi, totul devine rutina, tanarul soldat doarme din nou bine, „mai bine sa planga mama lui decat mama mea”.

  3. Pingback: Lao Tse | zing.ro

  4. Sasha says:

    Draga sergent M,

    Din cate stiu, raportul are mare legatura cu realitatea traita. Am gasit un continut audio-vizual foarte potrivit pentru articol:
    Audio: Iron Maiden – Trooper
    Video: „Saving private Ryan”

    E dedicatia mea pentru tine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: